Căruţa fermecată - poveste de la Razim

Să fi fost prin 1967 sau 68, nu am idee, dar sigur toate acestea se petreceau în lumea mea de la Enisala.

În anii aceea de comunism, pe unde o fi fost el mai tare, pe unde mai moale, nu îmi dau seama, dar ştiu că noi, copiii eram copii şi mergem la joacă şi la şcoală, părinţii aveau treabă şi bunicii ne spuneau poveşti. Tataie spunea unele foarte scurte, aceleaşi mereu. Una era cu omul care avea pâine şi brânză dar a murit de foame că nu avea briceag, alta cu băieţii trimişi la tăiat leme în pădure şi sfătuiţi de tatăl lor să cheme nevoia să-i ajute, dacă li s-o întâmpla ceva şi a treia (pe care am descoperit-o şi la Aglaja Veteranyi) era aceea cu mămăliga. Numai că aici era vorba de un şoricel prostănac care spunea: "mămăligă, mămăligă sări tu în mine, sau săr eu în tine!" Şi apoi sărea în mămăligă şi murea. Tataie le spunea repede, râdea, se ridica şi pleca "în sat la un om". Eu rămâneam năucă pentru că nu prea înţelegeam repertoriul lui. Îmi erau mai pe înţeles ale bunicilor. Amândouă analfabete. Una îmi zicea poveşti din cărţi. Ciulea urechea la copii vecinilor care umblau deja la şcoală, un fel de verii ai noştri. Aceştia citeau, iar ea, când găsea cărţile lor, începea să-i întrebe de poze, afla tâlcul poveştii şi mi-l spunea şi mie, care recunoşteam câteva litere şi abia aşteptam să pot să citesc. Croşeta şi povestea, iar eu nu adormeam până nu aflam toată povestea. Uneori povestitoarea adormea înaintea mea şi eu o zgâlţâiam să zică mai departe. "Şi era un deal maaare! Care deal, mamaie, ce deal, că nu era nici un deal în poveste." "Ai? Ce zici? Da, uite, că m-a furat somnul. Bată-te, să te bată norocul!" Şi relua firul poveştii cu Zmeul, Zâna, Setilă şi Flămânzilă, Făt-Frumos din lacrimă...

Cealaltă bunică nu spunea povesti cu "închipuiri", ci povestea întâmplări din viata ei şi uneori le înflorea de i se dusese vestea că e cam mincinoasă. Dar minciunile ei nu făceau nici un rău. Poate suferea am zice noi astăzi de un sindrom de "fals memory", mai ştii?

Oricum, eu balansam între ele două ca pe o sârmă de acrobat şi mă simţeam ca fata din poveste, nici pe drum, nici lângă drum, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici în car, nici în căruţă. Când am ajuns şcolăriţă ştiam deja toate poveştile şi căutam altele noi.

Se zice că poveştile s-au născut în nopţile lungi de iarnă când fete şi femei se adunau să lucreze împreună. Copiii se învârteau şi ei pe acolo. În vremea copilăriei din anii '60 nu mai aveau oamenii timp de şezători, apoi apăruse "tilivizorul şi radiul" ca fabrici de poveşti, nu ca înainte vreme când lumea era proastă şi căsca gura la toate cele.

Profesoara de română se străduia să menţină sau poate doar să imite lumea aceea. Aşa că şezătorile erau la căminul cultural şi pe scenă. Imita focul cu o veioză aşezată între vreascuri, căra pe scenă tot felul de scaieţi şi ciulini, iar pe noi ne punea să scotocim în lăzile bunicilor după costume naţionale. "A înnebunit şi asta, de unde să le mai luăm? Nu vede că se poartă nailonul?" ziceau muierile satului, mamele noastre. După ceasuri de plânsete şi milogeli ne împopoţonam cu ce găseam, nişte ii vechi şi nişte fuste şi fote, unele cred că nici nu erau româneşti. Peste ele ne punem la gât şi cravata roşie de pioner şi toate arătau pe noi ca vai de lume, mai ales pe mine care eram lungă şi slabă de rudele îmi ziceau că mi-a pierdut Dumnezeu măsura; noroc că m-am oprit prin clasa a şaptea, altfel, ziceau tot ele, nu o să-mi mai găsesc pereche şi o să stau cocoşată ca Mia Căunesei.

Cum începusem să vă spun, la una din şezători Bectemir Uzdec, că profa noastră era turcoaică de fel, dar noi o iubeam tare mult, cred că şi directorul că era ageră şi bună organizatoare, l-a adus la o şezătoare improvizată pe Moş Nae. Îl ştiam toţi pe acel moşulică mititel care trăia pe deal cu baba lui într-o casa sărăcăcioasă şi făcea treabă în curţile oamenilor. Avea o voce domoală şi blândă. Ş-a dat căciula jos de pe cap şi s-a aşezat lângă, aşa zisul, foc. Bectemir, ca o crainică de televizor ni l-a prezentat, vezi doamne, ca şi cum noi nu am fi ştiut cine e, apoi l-a rugat să ne spună o poveste nemaiauzită. Mie mi se părea atunci, ca şi acum, cam artificial totul. Eu ascultasem poveşti de la bunicii mei, nu de la acest om căruia trebuia să-i spunem toţi "bunicule", dar cum crescusem, eram la şcoală, trebuia să tac chitic şi să ascult şi să fac ca toţi ceilalţi copii.

"Apoi, dragii moşului, când eram mic ca voi şi treceam cu tatăl meu cu căruţa prin baltă, uite aşa săreau peştii peste loitre de ajungeam cu ea plină acasă. Numai că odată, să vedeţi ce ni s-a întâmplat pe drum...". Nu a fost greu să îmi dau seama ce voia să ne spună: era povestea "Ursul păcălit de vulpe". Începuse rău, însă. Îmi venea să-i spun că nu aşa e povestea, dar am avut un nod în gat şi gata, ca mai totdeauna când ar fi trebuit să vorbesc cu altcineva decât cei din familie. Moşul continuă, cum a găsit o vulpe moartă şi a aruncat-o peste peşte, dar a naibii jighină, se făcea moartă, că de fapt.... şi tot aşa a ţinut-o înflorind povestea cu ce a zis baba lui şi cu ursul din pădurea noastră, păi de un să fie decât de acolo. M-am foit eu pe locul meu o vreme, simţeam că e o impostură, dar dacă nimeni nu a observat am tăcut. Mă tot gândeam la peştii aceia care săreau singuri în căruţă. Sigur că la noi era mult peşte, el era hrană săracului. Dacă nu aveai plase pentru cei mari, un coş de nule pe care să-l ungi cu mămăligă tot era ca să prinzi de o masă. Dar trebuia să ai şi puţintel noroc. Auzisem poveşti pescăreşti, dar să vină ei singuri în căruţa ta, asta nu mai auzisem. Pană la urmă, m-am gândit că această căruţă trebuie să fi fost fermecată. Nu ştiu când a venit sfârşitul poveşti că am auzit-o pe Bectemir mulţumindu-i lui Moş Nae. "Mai ştii cumva şi alte poveşti aşa de frumoase?" "Da", zice el, dându-şi importanţă, "ştiu una cu un peşte mare, mare cât căruţa de mare." "Te invităm să ne-o spui data viitoare!" Nu îmi amintesc dacă a mai fost o dată viitoare. Eu încercam să mă gândesc dacă există o astfel de poveste şi nu găseam. Şi nici bunicile nu ştiau. Oricum am plecat atunci acasă dezamăgită de şezătoarea la care nu aflasem nicidecum o poveste nouă.

La Cherhanaua de Stat de la Razim lucrau mai mult lipoveni, dar şi de-ai noştri. Balta de lângă sat însă era a noastră din moşi strămoşi. Nu o colectivizaseră, era a tuturor. Oamenii se înţelegeau cu paznicul, om de sat pus de formă şi pescuiau. Parcă număra cineva peştii din baltă? Câţi au fost, câţi au ieşit, câţi au mai rămas? La Razim, la Chetriş se prindeau guvizi, iar câteodată tata aducea ştiuci şi crapi mari, iar dacă nu-i preparam pe loc erau uscaţi şi afumaţi pentru iarnă. Uneori se prindea şi câte un ţipar rătăcit, mai rar pui mici de sturioni (noi le zicem "peşte cu copite") şi alte şi alte forme ciudate ("pisica cu aripi" adică pisica de mare), apoi era tot timpul anului linul, plătica, babuşca şi roşioara. Mmm! Plachie ca aceea făcută în spuza focului trasă cu răjenul cel lung din băgeac nu voi mai mânca niciodată!

Peşti mai mari, peşti mai mici... Dar un peşte cât căruţa nu credeam că există cum nu există nici bagheta magică a zânei aşa îmi spunea mie linia de balans dintre poveştile cu întâmplări adevărate şi cele cu închipuiri. Da' Dumnezeu mai ştie, ori căruţa aceea avea ceva magic, ori...

Într-o zi, aud hărmălaie în stradă, copii ţipând, vorbă multă. Trecea, ce credeţi? o căruţă cu un peşte uriaş, un somn capturat, nu ştiu cum, de prin Razim. Capul şi juma de corp erau legate cu lanţuri că abia trăgeau trei cai voinici, cred. Numai din mustăţi s-ar fi făcut probabil mâncare o săptămână, dacă cumva se face. Coada îi atârna pe drum şi lăsa o dâră cleioasă amestecată cu iarbă de baltă. Magazionerul de la CAP îl ducea la sediu să-l cântărească, apoi să îl ciopârţească şi să-l vândă satului, cui voia. Era din lacul poporului, nu? Femeile se închinau şi spuneau că sigur, dihania asta a mâncat şi oameni şi e spurcat! Cum l-au prins, bre? Nu ştiu, zicea altul, cred că cu nişte cârlige mari. Alţii îşi dădeau cu părerea că precis era deja mort pe nisip, când l-au găsit, că l-a lovit un proiectil de la tragerile de la Portiţa când armata avea instrucţie cu artileria grea, şi se închidea bariera. Bum! Buuum!! "Păi dacă l-au găsit mort cum să mai mâncăm?" ziceau alţii. "Nuuu, nu mâncăm aşa ceva. Phtiu! Ăsta nu mai e peşte!" Oricum era un alai ca după mort, sau după nuntă.

Eu? Hm, cum să vă spun, eram speriată, uimită şi mă uitam prostită cu ochii cât cepele la acel monstru uriaş. După ce a trecut alaiul, cu inima bătând, am intrat în tindă şi de atunci am încetat să mă mai gândesc la "ce este" şi "ce nu este" în căruţa cu poveşti.