Despre relaţia cu Anglia şi ale ei trăsături, am tot povestit. E însă ceva despre care nu ştiu dacă am pomenit convingător. Probabil că nici n-am avut material de inspiraţiune suficient. Weekend-ul ce tocmai s-a încheiat a pus însă picătură decisivă.
În urmă cu 10 zile, două maşini capcană, burduşite cu explozibili din cei mai diverşi, au fost descoperite şi neutralizate în inima Londrei. La o zi distanţă, o maşină s-a înfipt în aeroportul din Glasgow, purtând în ea doi medici hiper-calificaţi, de origine arabă, dar trăitori în UK, posesori de familii şi de cariere decente. Şi în acest caz, tragedia a fost evitată la mustaţă. Dar mitul teroristului-suicidar sărac, prost sau deloc educat, ca urmare uşor influenţabil, a dispărut. Unul din cei doi care au vrut să bubuie Glasgow Airport e neuro-chirurg cu drept de profesare în UK. Celalalt e şi el medic. Acum fix o săptămână, unul din terminalele celui mai mare aeroport britanic şi european, Heathrow, a fost închis aproape 24 de ore, tot din cauza unor ameninţări teroriste.
Pentru prima oară de la începutul modei terorismului sinucigaş, am primit e-mailuri de atenţionare de la diverse organisme ale universităţii. Afişe care îndemnau la vigilenţă puteau fi admirate în toate departamentele şi facultăţile. Frica începea să aibă gust chiar şi la mile bune de Londra.
La o cu totul altă scară, dar nu chiar într-o altă istorie, faimosul turneu de tenis de la Wimbledon a traversat 10 zile teribile în săptămânile din urmă, strecurându-se cu greu printre interminabilele rafale de ploaie. Paradoxal, singura zi uscată a fost duminica de acum 8 zile. Dar, în ciuda insistenţelor media şi ale sportivilor, ziua n-a fost folosită pentru tenis, ci pentru odihnă. În conformitate cu tradiţia de peste un secol a turneului.
Totul a fost cenuşiu, înceţoşat, umed şi temător. Până vineri. Ceva miraculos sau poate profund explicabil s-a întâmplat atunci. Soarele a câştigat bătălia cu norii şi vara a venit pentru prima oară cu adevărat pe 2007. Odată cu ea, au mai sosit:
sâmbăta: prima ediţie a Turului Franţei la ciclism care a debutat vreodată în Anglia. Prologul s-a desfăşurat în inima Londrei. Circulaţia rutieră a fost interzisă, traseul a fost organizat cu minuţie, sute de chioşcuri cu de toate s-au înfiinţat cam peste tot şi sute de mii de oameni şi-au luat în stăpânire Capitala. Se spune că a fost una din cele mai frumoase zile din istoria Turului
duminică: Marele Premiu de Formula 1 de la Silverstone. Peste o sută de mii de oameni au ţinut pumnii pentru eroul local Lewis Hamilton, dar s-au înclinat în faţa victoriei lui Kimi Räikkönen
vineri, sâmbătă şi duminică: sferturile de finală, semifinalele şi finalele Wimbledon-ului s-au succedat la foc automat. Punctul culminant a fost finala masculină dintre Federer şi Nadal, o bijuterie de 5 seturi şi 4 ore, la finalul căreia 16.000 de oameni au aplaudat minute în şir în picioare. Lacrimile de învingător ale lui Federer s-au amestecat cu zâmbetul elegant al lui Björn Borg, suedezul al cărui record (5 titluri consecutive la Wimbledon) tocmai fusese egalat. Emoţia se cuibărise chiar şi în glasurile comentatorilor de la BBC. După ce festivitatea de premiere s-a isprăvit, imaginile TV arătau o gaşcă de nori negri care se apropia ameninţător, gata să-şi reia în stăpânire regatul. Aseară în Anglia a plouat.
Anglia nu e cea mai frumoasă ţară din lume, Londra nu e cea mai interesantă capitală, englezoaicele nu sunt cele mai elegante, englezii nu sunt cei mai seducători, the British food is not so remarkable. Dacă e însă ceva pentru care Insula merită omagiul (tăcut!) al restului lumii, atunci e formidabila forţă (tăcută!) a oamenilor care o populează. Şi nu atît a lor luaţi separat, cât a lor ca un tot. Aceşti oameni formează un popor! Lupta lor cu barbaria n-a început acum, ci în urmă cu multe secole. Ce li se întâmplă azi e doar un scurt episod peste care vor trece cu aceeaşi forţă formidabilă şi discretă cu care au învins IRA, pe Hitler şi câte altele. Cordonul nevăzut care îi uneşte rar, dar definitiv e, probabil, cea mai puternică fibră naţională din câte au existat vreodată. Ea iese la lumină când şi când, dar mai ales atunci când nimeni nu se aşteaptă. Şi pentru toţi ai lumii, deopotrivă admiratori sau barbari, ea are un singur mesaj: "This is England, you bloody fool. Let's go for a pint!"
Adagio
Un film franţuzesc, din 1967 parcă, Armata umbrelor, despre rezistenţa franceză din cel de-al doilea război mondial. Rolul principal: Lino Ventura. Italianul devenit unul din cei mai actori francezi. Rareori zâmbitor, mereu în trench-uri cu guler ridicat, lup singuratic. Şi în filmul ăsta are un rol similar. La un moment dat, povestea îl poartă la Londra. Neaşteptat, începe bombardamentul german. Uşor speriat, omul nostru atât de cool de obicei intră precipitat într-un pub. Zgomotul avioanelor e asurzitor, bombele cad tot mai aproape. Ochii mari ai lui Ventura cresc vizibil în diametru în faţa peisajului ce li se oferă în the good old pub: două cupluri dansează bezmetic, un soldat flirtează la bar cu o jună ce râde strident, câteva grupuri amicale gâlgâie beri la mese diverse. Ventura joacă rolul năucitului perfect. Secvenţa durează 10-15 secunde. Suficient pentru ca omul nostru să înţeleagă. Uluiala i se transformă într-un zâmbet scurt. Tocmai asimilase lecţia de engleză.