Cum răsărea Soarele, frumoasa Eleftheria ieșea în grădină. Nu scotea nicio vorbă, doar privea fascinată cum își împrăștia lumina dătătoare de viață pe pământ. După apus, când umbrele nopții își începeau dansul lunatic, intra în iatac și adormea visându-se scăldată-n raze. Mulți viteji au vrut să-i intre în voie. În zadar, ea avea ochi numai pentru iubitul divin. A murit fecioară, iar din mormântul ei a crescut o floare, apoi încă una și încă una, până când grădina s-a umplut de flori galbene, îndrăgostite de Soare.
Arthur Ianoși
L-au dat jos de pe cruce și l-au pus pe țărm, cu fața spre răsărit, să-l înghită valurile, la primul flux, și să-l ducă de unde a venit. Murise cu ochii deschiși și albastrul, deunăzi senin, devenise de un cenușiu mătuit, ca niște portale pe unde nu mai poți pătrunde. Tot Salemul era în doliu, o adunătură de pescari puritani, incapabili să accepte că magia Pacificului îl schimbase pe Roger. Când soarele își dezveli primele raze, ochii vrăjitorului se aprinseră ca două văpăi și Roger se ridică pe picioarele lui. Vă iert.
Lucian Pătru
Nu făcea altceva decât să tămăduiască tot ce atingea. Dar asta mai mult din nebăgare de seamă, ca prinsul lobului urechii sau alt infim gest. Însoțea, printre culori, fluturii, și-i așeza pe flori. În preajmă-i roiau puzderie de-nceputuri, ce-odată atinse se prefăceau în aburi verzi. Orice adiere îi lua vorbele și i le topea sârguincioasă acolo unde se-ntâmpla să ai un nor, alungându-l. Scotea apoi soarele din buzunar, și-l punea compresă ochilor și fluiera. Iar lumea, bestie de opal, se tot prefăcea că nu-exista.
