Nici nu mă puteam uita la ea. Vedeam o siluetă neagră, fără culori, ștearsă cumva, ca o umbră. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Eram bolnav? Știu că o făcea intenționat. Se așeza mereu în dreptul geamului, dar suficient ca să-mi intre soarele-n ochi și să n-o văd, doar s-o aud. Cum se văita, cum tot ce făceam era greșit. Deja nu mai auzeam ce zice. Vorbele ei se risipeau în aer, asemenea chipului. Devenise o fantomă, iar eu un prost orbit de soare. Sau de dragoste? Dă-mi bastonul să mă ridic, te rog.
Alex Caragian
Se trezi cu zâmbetul ei pe buze. O mușcă pe cea de jos fără să deschidă ochii. I se prelingea pe gât precum uleiul. Era robul senzorial al pielii sale. Atât de real și totuși cearșaful era atât de gol. Perdeaua flutura în briza dimineții, adormise cu fereastra deschisă. Păși pe balcon îmbrăcat doar cu cuțitul din mână. Și-l trecu peste buzele care mai devreme frigeau de sărutări. Toți suntem criminali la interior. Doar că unii nu se manifestă mereu. Finalurile ar trebui interzise. Dar nu astăzi.
Adina Drag
La ora aia nu trebuia să fie nimeni acolo. Soarele era la miazăzi, iar oamenii nu mai voiau de mult să ardă. Vântul bătea leneș și mișca frunzele copacilor care atârnau deasupra lumii. Câteva moțuri de case înecate în uitare și-o biserică veche cu tencuială nouă. Atât. Orașul dormea adânc. Nici ospătarul nu deschisese ochii. Bâjbâia prin lumină de parcă era întuneric. Mi-era sete și l-am chemat, dar a mijit ochii și s-a retras în umbră. Bărbatul de la masa de lângă mi-a zâmbit. Nici pe tine nu te vede, așa-i?
