Nu-i aude icnetele, ascultă numai vântul foșnind frunzele. Nu-i simte nici sudoarea, trage pe nări parfumul ierbii cosite. Caută să nu-i vadă spinarea cum i se arcuiește deasupra ei, privește într-o parte printre gene cum apune soarele. O creangă o împunge în spate mai ascuțit decât o pătrunde el. Îl îngăduie uneori. E văduvă. Tânără cu trei copii încă mici. Când a isprăvi și s-a culca pe spate lângă ea să privească și el cerul, are să-i ceară o bucată de caș pentru diseară și poate lemne pentru iarnă.
Adina Colțea
Avea ochii mari, din aceia ce pătrund în miezul lucrurilor și putea cuprinde într-înșii seninul atâtor înțelesuri. Ai ei o trimiteau zi de zi să privească apusul, căci aveau nevoie de lumină seara, să îmbăieze pruncii. Mergea mereu cu bucurie și-l lua cu ea și pe Patrocle, ca să poată veni înapoi cu ochii închiși și să nu risipească niciun strop de soare. Făcea doar un mic ocol pe la părintele Filimon. Stăteau amândoi câteva clipe pe întuneric și se rugau ca lumina din ei să ajungă la tot satul.
Sorin Rizeanu
De câte ori o să plouă o să te gândești la ea. Câțiva ani mai târziu, într-un taxi, o să vezi pe cineva care seamănă cu ea, dar până când oprești, o să dispară. Prietenii zic că a plecat din țară, ți-a lăsat o carte, dar cartea nu mai ajunge la tine. Într-o noapte târziu un telefon, o voce caldă ca a ei, dar nu se distinge, conexiunea se tot întrerupe, fâșâie. Și într-una din zilele alea de Martie, când soarele te arde și vântul te îngheață, o întâlnești întâmplător pe stradă, de mână cu o fetiță cu soarele-n ochi.
