Dragă mamă, simt fricile crescând în mine, ca niște umbre. Am auzit la știri despre războaie și atacuri și mă tem că într-o zi vor ajunge aici. Vorbesc la școală despre încălzirea globală, și mă tem că pădurile vor arde pentru totdeauna sau inundațiile ne vor lua casa. Când aud de pandemii, mă tem să nu vă pierd. Fricile se adună în sufletul meu, cresc odată cu mine, și mă întreb cum să le fac mai mici. Vreau să fiu curajoasă, dar cum să fiu când lumea pare atât de înfricoșătoare? Mama, învață-mă să rămân eu.
Dana Popescu
Heeei, suntem cam mulți aici, nu credeți? Să iasă din cameră cei care au citit măcar o carte în ultimul an. Nimeni, bine. Atunci să iasă cei care au spus mulțumesc și bună ziua când au ieșit din magazin. Nu iese nimeni, bine, să iasă cei care-și acceptă prietenii fără să-i judece. Tot nimeni, bine. Să iasă cei care empatizează cu cei aflați în suferință. Bineee, atunci să iasă cei care nu au impresia că le știu pe toate, care nu au pǎreri despre orice, oricând. Tot nimeeeeni? Ați înțeles, suntem fără de speranță.
Daniela G. Pătrașcu
Doamne, dar ce-i aici, mi-a șoptit, după ce am reușit să ne strecurăm printre ei în camera mea și să închidem ușa. Nu vrei să știi prin ce trec, cât mă rog de ea să nu-și mai aducă prietenii seară de seară, să fumeze iarbă și să asculte muzică hip hop, din aia de a lor, până-n zori. Nu vrea și pace. De câte ori deschid discuția, începe să-mi spună că din vina mea face asta, că am plecat la muncă în afară exact când avea mai multă nevoie de mine și dacă nu-mi convine, se spânzură și ea ca frate-su.
