Flori erau gârlă, copacii se tot răreau. La fiecare buchețel cules, ea punea și o crenguță de brad, să definească mai bine pădurea. Nu făcea multe, nu mereu le dădea pe toate, oamenii luau buchete sofisticate de prin malluri, pe ea o ocoleau. Poate dacă era îmbrăcată mai frumos. Dar avea pe ea cea mai bună rochiță, și era curată, spălată cu lacrimile bunicii. Ce e mai curat ca lacrima? Nu se supăra, cu cele nevândute mergea la cimitir, erau multe morminte peste care uitau să crească flori, iar ea le aducea aminte.
Ina Moldoveanu
Ce faci silfido? Cum ai supraviețuit în lacul ăsta? Acum m-a abandonat stăpâna, la care am trăit într-o cutie de plastic, cincisprezece ani. Trebuie să te iau sub aripa mea protectoare. Acum sunt liberă, am atâta spațiu, o grămadă de prietene. Nu ești în mediul cel mai sigur. Dar se pare că aici m-am născut, ăsta este locul meu. Suntem broaștele de Florida, v-am invadat teritoriul, creștem mari și ne înmulțim repede. Te vom ucide și te vom mânca. Trăiește-ți ultimele clipe de libertate, nu vei suferi mult.
Horațiu Dudău
Betonul curge ca o șampanie spumoasă în cofrajele reciclate până la descompunere. Legați de gleznă cu cordoane ombilicale, bunicii pășesc greu spre azile, mirați cum copiii li se-ngroapă de vii și devin părinți în lipsă. În foame de timp, trenuri mănâncă din măruntaiele orașului, ducând boala secolului în birouri, fabrici, parcuri, școli și grădinițe. Nu se mai numără din unu în unu. Doar din milion în milion. Preventiv, spitalele sunt dotate cu aparate de ultimă generație pentru ultima generație.
