Suntem categoric prea mulți în grupul nostru. La temele noi de discuție, nu ne mai auzim fiecare în parte de mult, e doar vacarm pe-aici. Când pare să vorbească vreun cunoscut, aplaudăm reflex, deși nici nu se aude, nici n-avem timp să-i ascultăm pe toți. Serviciu contra serviciu, desigur. Încerc să văd chipuri și mi se arată doar o masă de ochi, urechi, nasuri, mâini. Așa că vă întreb: e bine să fim atât de mulți? Ah, membru 12345, am văzut că nu aplauzi, ai ceva împotriva mea? Și ce dacă n-ai auzit ce spuneam?
Adriana Patroi Miu
Suprapopulare de vorbe mâzgălite pe o rețea socială lipsită de viață unde avatarele susțin că se iubesc, că se cunosc, că se vor. Își descalță sufletele până când tastatura devine un câmp de maci și pereții șiraguri de apusuri revărsate seară de seară. Și toamna se așază molcom la geam, chemându-i afară, printre frunze și pomi: nu există iubire pentru neîndrăgostiți, ar vrea să le spună. Când se întâlnesc rămâne doar tăcerea unei clipe, o clipă de conectare autentică. Apoi totul revine la normal.
Florina Hegedüs
În rochia-mi din spumă, cenușiu-aurie, mă învârtesc galactic cu ochii închiși. Am amețit, mă opresc, deschid ochii și văd ceva-uri plutind lângă mine. Spun stelelor să tacă, parcă aud pulsul la ceva-urile astea, mă apropii, ascult. Au. Au și excrescențe de jur împrejur. Și au găuri negre-n ele și, și rămân uimită. Găurile astea, negre, absorb ceva-urile în care-s încastrate și, le divizează în infinituri de nimic. Tare, tare m-am speriat. Îmi iau stelele și fug în Univers, departe de nimicuri.
