Oamenii ne strică planul. Să-i stârpim, Maestre. La moarte, vui mulțimea de gânduri sumbre. Se aliaseră cu pesimistele și depresivele de la ultimul etaj, care-și tăiau unghiile din carne. Groteștii și sadicii leșinau din cauza muzicii care pătrundea după gardul viu. Maestre, dă-ne răucuvântarea ta să le facem ce știm mai rău. Iasomia înflorită îi făcu să vomite, veselia mulțimii de cealaltă parte le măcina vintrele. Grețoșenia asta de iubire n-o să ne doboare, tună Maestrul și se sparge-n cioburi. Lumină se făcu.
Iulia Vîși
Deschid cuptorul, plăcinta se revarsă peste hotarele tăvii, încă am pofta în mine. La Lidl căruciorul dă pe afară dar tot nu-mi găsesc lista de cumpărături. Dulapuri pline cu haine, din care n-am învățat să mă descopăr. În bibliotecă cărți, în suflet pagini încă goale. Memoria-i plină la telefon, bateria descărcată. Prea multe sticle de dus la reciclat, deshidratarea persistă. Minute nelimitate, prietenii reduse la tăcere. În garsonieră oamenii se înghesuie să rămână peste noapte. La mansardă e doar caniculă.
Bogdan Sebastian Burjan
Au coborât din rai. Să facă ei raiul. Acolo pe pământ. Cu cer senin și nori pufoși vara. Cu dealuri albe iarna. Și crestele munților să străpungă norii cei gri. Era armonie și liniștea harpelor se vedea parcă în fundal. Când a venit prima crimă. Se urau între ei și doar moartea îi mai despărțea. O boală cruntă a venit peste ei. Își vindeau singuri sufletele, aproapele, pe cei care îi credeau aproape. Erau atât de multe suflete la vânzare încât s-a prăbușit bursa. Ei vindeau. O populație mare. Atât de puțini oameni.
