În fiecare seară mama îmi cântă același cântec: Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen / Și pentru că nu se rupea, a mai chemat un elefant. Niciodată nu aflu câți elefanți suportă nenorocita aia de pânză pentru că adorm prea repede. Ieri mi-am propus să stau trează până la final. Când mama a ajuns cu numărătoarea la 10, m-am dat jos din pat și m-am urcat pe pânză. N-am apucat să mă dau uța de două ori că pânza s-a rupt. Bine că m-a prins Moș Ene că altfel aș fi picat pe covor cu toți elefanții ăia peste mine.
Marius Stan
La masa de lângă mine doi adolescenți se sorb din priviri. El întinde timid mâna. Ea la fel, dar mai puțin. Cafelele s-au răcit, gheața s-a topit în pahare și ei tot se privesc așa, cu drag, fără să scoată un cuvânt. Hei, dragilor, ce faceți voi aici, întreabă zâmbind un bărbat proaspăt intrat prin ușa turnantă. Apoi ridică mâna către intrare. Mioara, aici sunt. Ia uite ce-am descoperit. Băiatul nostru are o prietenă. Și e frumușică. Uite că au ajuns și copiii. Ce bine. Alex, Matei, trageți și voi două scaune.
George Dometi
Rindeluiam în liniște. Micile așchii lemnoase formau o pătură vegetală uscată ce-mi înveleau picioarele. Aud bătăi în ușă, merg târâindu-mi norocosul picior beteag, declarat cândva inapt. Deschid. O femeie subțirică, trasă la față, cu ochii buhăiți de plâns, își șterge chipul brăzdat de lacrimi cu năframa neagră. Printre sughițuri de amărăciune zice că au mai venit și restul bărbaților rămași din sat. Gropile căscate așteptă flămânde. Războiul ăsta nenorocit ne-a umplut cimitirele până la refuz.
