Stăteau amândoi pe buza ecluzei sprijinind cu frunțile cerul plin de pistrui incandescenți. Uite, aceea e Steaua Polară, îi spuse el, arătându-i, cel mai probabil, un avion de linie. Cât de frumos, se minună ea. Dar petele acelea întunecate de lângă dâra cea mai strălucitoare ce sunt? A, sunt pisicile spațiale ce lipăie Calea Lactee și apoi torc veșnicia. Ne-a zis nouă doamna învățătoare, zise el, sărutând-o pe obrazul stâng. Tocmai atunci o zvârlugă de stea, din pisicești mustăți scăpată, spre ei ușor ușor grăbea.
Ana-Maria Butuza
Realitatea lui Marek se întuneca, de parcă lumea se dizolva încet în jurul lui. Din fiecare colț de umbră, din orice fir de liniște, începeau să se audă voci pisicești, fără trup, alungite ca un ecou schizofrenic. Noaptea, glasurile deveneau din ce în ce mai clare, ca și cum universul îi cerea să-și accepte destinul. Le implora să tacă, să-l lase în pace, dar ele ziceau că vin tocmai de pe Marte, pentru muzica lui. Îl obligau să se așeze la pian și, cu fiecare notă, mai intra o pisică prin geamurile larg deschise.
Horațiu Dudău
Urc pe târnaț, dar nu intru încă în casă. Văd un scaun vechi și mă așez pe el, oftând ca un om ce se pregătește să îmbătrânească. Curtea, neîngrijită și tăcută, doare. Mă simt un trădător de timp, vinovat că l-am lăsat să moară degeaba, de multe ori. Așa că duc mâna pe soare, iau umbra bunicilor, iar de pe Marte smulg ultima pisică. De pe lună chem câinele și îi las să mă certe. Un miros de sobă caldă se lasă ca o iertare peste umărul meu greu. Abia acum mă simt liber să îmbătrânesc fără vină.
