A mea nu. A mea e Om. Ba chiar bărbat. Deci Om-Om. Chiar dacă în buletinul felin apare femelă. Altfel nu-mi explic de ce lasă mereu stropi pe marginea litierei. Litieră mare, roz, bine garnisită cu lavandă. Apoi se mai și scarmănă fără jenă prin părțile intime sau în urechi ca la final să își roadă unghiile. Iar când mănâncă tot lasă firimituri lângă bol. Și totuși vine, se așeză pe pieptul meu și începe să toarcă. Atunci înțeleg că este pisică, pentru că un om nu ar fi capabil de atâta iubire.
Miruna Marin
Copiii îl încolțiseră. Avea spatele arcuit și codița ca un steag de luptă. Ești un tigru măreț, își zise. În jur, pădure de picioare, chiote și râsete. Rage ca un leu, asta o să-i sperie. Apoi sosi palma uriașă care-l luă pe sus. Am gheare de pisică sălbatică și nu mi-e teamă să le folosesc, dar oricât s-ar fi zbătut, zgâria doar aer. Buf, în buzunarul de la capotul bunicii. Puștanii se bosumflară, iar mamaia îi mângâia căpșorul cu un deget. Și gata cu pornirile războinice și marile pisici. Pisoiul-cangur torcea.
Alina Ilie
Când astrul s-a aprins, monarhii marțieni, apelând la mai marii Școlii de Misticism, au reușit să-și schimbe înfățișarea dizgrațioasă de altfel, rugoasă și colțoasă, într-una care inspira doar blândețe, acoperindu-și trupurile hidoase cu blăniță pufoasă, ochii înfundați în orbitele pavate cu solzi calcaroși devenind ochișori hipnotizanți, păstrându-și doar mustățile ca talismanul unei vieți cu puteri absolute. Când metamorfoza s-a încheiat, regii au fost trimiși pe Pământ, subjugând de atunci tacit întreaga omenire.
