În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Cu soarele-n ochi, Închiriez mansardă. Rog seriozitate și Suprapopulare - toate textele aici.
*
Am o veste bună și una proastă. Încep cu cea bună: am aflat pe surse (!) că proiectul Ficțiuni Reale este gata să producă o nouă carte. Sunt fericit pentru autori și îi felicit sincer pentru curaj și pentru efort, că numai ușor nu este să publici o carte în ziua de azi; le urez baftă și sper, bunînțeles, să mai capăt și eu oarece vizibilitate odată cu lansarea cărții și cu speratul ei succes de public și de critică. Cu alte cuvinte: deci, se poate! Celor care tândălesc, în așteptarea momentului în care își vor lua inima-n dinți, le repet: deci, se poate!Vestea proastă este: aici, la Ficțiuni Reale, sunt deja mulți oameni "copți". Sunt pregătiți, îi simt. Tot ce ar avea de făcut ar fi să-și ia patru luni de repaus, adică să se scoată singuri din "producție" (activitate profesională) pentru patru luni, timp în care să-și scrie manuscrisul. Dacă au putut alții, veți putea și voi! De ce patru? E un termen maximal pe care l-am estimat eu, cu de la mine putere, dar nu are decât valoare orientativă: poate fi vorba de șase luni sau de una - depinde atât de om, cât și de subiect. Și acum, pontul: nu scrieți cărți groase! E învățătura mea secretă pentru voi. Am deprins-o pe pielea mea, pe mine nu m-a învățat nimeni: o carte groasă se publică foarte greu și se vinde și mai greu. Dar dacă vă concentrați materialul într-o sută sau două sute de pagini, șansele cresc exponențial. Și de publicare, și de vânzări - și mai ales șansele la recenzii pozitive, că alea vând cartea, pe termen mediu și lung! Pe termen scurt, desigur: lansările dese, în orașe diferite, în perioade bune ale anului - adică nu de sărbători, că nu vine nimeni!
Cu soarele-n ochi
1. Aștepta relaxat să-i vină rândul. Nu mai avea emoții, nici ambiții ori speranțe deșarte, deși o victorie ar fi fost mai mult decât binevenită. Când îi strigară numele, își dezmorți umerii și făcu un pas în față. Deschise ochii mari, respiră ușor și ținti cu grijă. Chiar atunci, o rază îi alunecă jucăușă pe lentile. Yusuf clipi scurt și rămase învăluit în poleiala argintie care îi cuprinse, ca o aură, tot capul. Atinse fugar bănuțul norocos din buzunar, un aspru moștenit de la un străbun ienicer. Oldu, șopti zâmbind. (Florentina Enache)
Foarte, foarte bine. Convingător, cu final pe care nu l-am înțeles, dar mi-a plăcut ("Oldu", Florentina!). Aș scoate doar doar un adverb și-un adjectiv, atât ("jucăușă" și "argintie"), în rest n-aș modifica nimic.
2. Nu-i aude icnetele, ascultă numai vântul foșnind frunzele. Nu-i simte nici sudoarea, trage pe nări parfumul ierbii cosite. Caută să nu-i vadă spinarea cum i se arcuiește deasupra ei, privește într-o parte printre gene cum apune soarele. O creangă o împunge în spate mai ascuțit decât o pătrunde el. Îl îngăduie uneori. E văduvă. Tânără cu trei copii încă mici. Când a isprăvi și s-a culca pe spate lângă ea să privească și el cerul, are să-i ceară o bucată de caș pentru diseară și poate lemne pentru iarnă. (Ana Maria Vaida)
Aproape perfect, dar nu chiar perfect: vântul nu "foșnește" frunzele, deși, ca licență poetică, merge. Dacă nu mă păcălea Florentina cu acel "Oldu" al ei, acest text lua primul loc - lasă că și al doilea este foarte bun, când e dat de un pricinos ca mine!
3. În ziua aceea soarele dogorea așa cum știe el s-o facă în luna lui cuptor. Ziua-n care femeia a văzut limpede că bebelușul ei nu e deloc tulburat de razele luminoase ce îi scăldau ochii de lapte. Un gând negru i-a înghețat dintr-o dată toate simțurile. Dacă? Nu, nu e cu putință, tot ea se-ncuraja, primise zece la naștere. După mai multe investigații temerile i s-au adeverit: odrasla ei poartă-n ochi noaptea neagră, de aceea nu se sfia de raze, și-așa va fi mereu. Inima mamei a orbit și ea. De ce mai răsare soarele? (Elena Fermuș)
M-a spart. M-am revăzut pe mine și pe soacră-mea, pe culoarele spitalului, așteptând ore și ore și ore o veste de la sala de nașteri. Că roiau prin capul meu un milion de gânduri mai negre decât "noaptea neagră" din textul Elenei? Da, roiau. Așa se cunoaște un text bun: te aruncă în Timpul Diez, vorba lui Bogdan Suceavă.
4. Ridică bancheta, coborî parasolarul și căută o poziție favorabilă. Se temea să meargă cu soarele-n ochi mai mult decât să conducă noaptea, dar n-avea încotro. Preferă vechiul drum, prin sate cu flori la poartă și mușterii bând bere la prima oră în ușa cârciumilor mizerabile. Nu luă la ocazie, voia să fie singură, să-și lase pe asfalt toate gândurile negre. Trei săptămâni și va veni și biopsia. Șoseaua coti și lumina îi bătea fix în ochi acum. Zări câinele, izbi tirul și soarele se stinse brusc în scrâșnet de frâne. (Sonia Ungureanu)
Iată ce aș scoate, pentru ca textul să fie chiar mai minunat decât acum: un "și" ("Trei săptămâni și va veni biopsia"), un "acum" și înc-un "și", pe care l-aș schimba cu un "iar" ("Șoseaua coti, iar lumina îi bătea fix în ochi").
5. Terminase treaba și aranjase masa în grădină. Era obosită, nu dormise de grijă, așa că se așeză pe băncuța de la poartă așteptându-i pe copii. Poposeau la ea în drumul spre mare dar, de când erau mari nepoții, stăteau numai câteva ore. Pentru ea era însă un infinit de bucurie. Auzi mașina și se ridică repede cu palmele apăsate pe obraji. De emoție, în priviri îi dansau lacrimi de aur topit și zâmbea cu tot sufletul anticipând exclamarea lor încântată: ce bine miroase, iar ne-a făcut mama gogoși. (Andra Toropoc)
Am rămas și eu cu ochii-n soare, cu mintea la soacră-mea și la bunătățile cu care o așteaptă pe nepoată-sa, pe fiică-mea adică, atunci când o aduc în România. Norocul meu că Belgia e aproape... dar câte bunici din România stau cu soarele-n ochi, așteptând copii și nepoți care vin mai niciodată? Bravo, Andra. Touché!
Închiriez mansardă. Rog seriozitate
1. Doar dumneavoastră sunteți? Nu, nicio problemă, dar așa un bărbat bine și singur se găsește rar, mai ales de la o vârstă. După voce mi-am dat seama că sunteți un tip bine. Nu, nu caut, Doamne ferește, aveți umor. Mă mir doar. Așa am învățat la școală, să mă mir. Nu, eu sunt văduvă de mult. Mulțumesc. Sigur, puteți să vizionați oricând. Acum doriți? A, sunteți în apropiere. Da, bineînțeles, puteți să rămâneți până se oprește. Ce vin prefer? Sunteți curajos. Pe vremea asta, merlot. Plouă infernal. (Oana Jindiceanu)
N-am râs. Deloc. Cândva am intrat în casa unei văduve încă tinere, pe vremea când vindeam asigurări de locuință. Nu am nimic de comentat la acest text: bijuterie!
2. Mirosul este același, dar parcă nu mă mai deranjează. Poate m-am obișnuit. Sau mi-am dat seama că nici eu nu am casă acum și stau pe unde apuc. Un garaj nu este chiar o casă, să recunoaștem; iar prietenii sunt prieteni până te muți la ei. Ar fi o idee, îl aud pe cerșetor. Am putea închiria ceva împreună. Bani am eu, adaugă și scoate să-mi arate un teanc gros de bancnote, prins cu un elastic. Îl privesc mut. Îndelung. El clatină din cap și își strecoară banii la loc, sub hainele soioase: când te hotărăști, îmi spui. (Radu Gramatovici)
Ce să mai zic, domnule profesor? "prietenii sunt prieteni până te muți la ei"? Nu mai zic, ce să mai zic, nu mai zic nimic, că n-am ce zice. A venit Dănel la mine, când l-a dat proprietăreasa afară din apartament, "doar o zi-două", până avea să găsească altceva de închiriat. L-am dat afară după trei săptămâni, că nu mai puteam.
3. Cadavrul doctorului psihiatru era încă destul de cald. Dracu să le ia de pistoale românești, a trebuit să-i dau cu el în cap, că se blocase. Asistentele formau un x și 0 pe jos, după cum mânuisem katana. Mi-a trecut gândul că nu se potrivea roșul ăla de pe jos cu verdele pereților. Liniile telefonice le tăiasem, că nu erau mobile pe atunci. Paznicul încercase să sune la miliție. Proastă idee. Și ultima. Mi-au zis c-aș avea probleme la mansardă. Cine crede asta, să lase numele și adresa. Că vin. (Răzvan Drăgoi)
Ei, da: acum am râs. Cei patru morți pe care Vocea Narativă le lasă în urma ei acoperă tot "ecranul", astfel încât cititorului neatent îi poate scăpa cuvântul cheie din acest text: "miliție". Mie nu mi-a scăpat. Brava, Răzvan, sunt foarte mulțumit!
4. Tot pentru mansardă? Toți cu acte în regulă? Da, doamnă. Avem cv fiecăruia, au toți posibilitate de patru aconturi, recomandare de la șefi, certificat de sănătate, vaccinuri la zi, teste diferite, nu primim noi pe oricine. Chiria măcar e acceptabilă? Da, clar. 1.500 euro, pentru un cuib de vis. Chiar cuib este. L-am văzut acum. Doar că nici să depui un ou nu ai unde, că dormitorul e baie, bucătărie și sufragerie. Aveți și soț? Nu încăpeți. Doar dacă luați și mansarda vecinei. Pentru Cluj este un chilipir. (Ina Moldoveanu)
Cel mai umoristic text din tot pachetul, am râs de m-am bășicat; râd eu, râd, dar nu e râsul meu. Am prieteni în Cluj. Se gândesc foarte serios să vină încoace: la Bruxelles sunt chiriile mai mici. No kidding.
5. Fiul dumneavoastră și-a pierdut mințile, doamnă. Ceva de genul ăsta mi-a spus psihiatrul, ultima dată. L-am luat de mână pe Mihai și-am plecat spre parc. Pe drum tot despre extratereștrii lui mi-a vorbit, despre cum gândurile lui sunt punte spre o altă lume, în care trăiește prietenul lui, Klaatu, care îl contactează printr-un fel de rețea cerebrală. Eu îmi pun un zâmbet pe față și-l ascult. Nu-l cred, dar nici nu vreau să-i sugerez c-ar fi deranjat la mansardă. Îl țin strâns de mână. Ce pot face? O mamă are. (Ana Maria Dobre-Nir)
Unui text foarte bun și "adunat" nu-i dădeam locul cinci, dacă pe fiu nu-l chema "Mihai". Și dacă biata maică-mea, Dumnezeu s-o ierte, nu s-ar fi tot dus la popă în ultimii ei ani de viață, ca s-o-nvețe popa cum să-și scape feciorul din gheara nebuniei. Popa, săracul, i-a zis să-și vadă de treabă, că Mihăiță n-are nimic, dar mama mea avea dreptate.
6. Așa suna anunțul în neerlandeză. Masterat-ul începea în două zile și riscam să dorm în gară. Un pakistanez cu păr unsuros avea să-mi fie coleg de apartament. Urma să dorm pe o saltea pe jos, dar nu-mi permiteam să fac figuri de fandosită. Temperatura din casă nu depășea 15 grade și, colac peste pupăză, colocatarul doctorand mai era și alunecos. Făceam pe proasta, îl tot întrebam de nevastă și copil. Toate ca toate, dar șoarecele umblând pe aragaz printre boabe de orez cu curry, mi-a pus capac. Și dusă am fost. (Oana Brumă)
N-am putut să mă abțin: știu că nu selecționez decât cinci texte la o temă, dar ce era să fac, dacă Oana m-a lovit mișelește direct în inimă ("neerlandeză")? Cum aș fi putut să rezist? Apropo, în română se scrie "masteratul" și nu "masterat-ul", asta apropos de nimic special.
Suprapopulare
1. Vama nu mai e ce-a fost. Eu n-am fost niciodată acolo, nu știu cum era înainte să nu mai fie ce-a fost, dar nici nu-mi pare rău că n-am fost când era ce era sau după ce n-a mai fost cum fusese, așa că nu știu diferența dintre cum era în vremea când fusese cum fusese și cea în care nu mai era ca odinioară și poate nici cei ce-au fost acolo, când era cum era, înainte să nu mai fie ce-a fost, nu mai sunt aceiași care erau înainte ca Vama să nu mai fie cum voiau. Eu mergeam unde n-aveai loc s-arunci un ac. La Costinești. (Camil Popescu)
Nimic de comentat. Sculptură. Nu urăsc Costineștiul: îl detest!
2. Hai, Grigore, acasă. Ce-ți veni? Anunțai la Poliție și-ți pusei poza pe net. Noroc că și groparii au Facebook. Te recunoscu unu' și mă anunță. Ce cauți aicea? Ziua-i arșiță și te bate soarele în cap și noaptea-i frig pe cimentu' ăsta. Hai, că-ți făcu mami o ciorbă de burtă, cum îți place ție. Și cremă de zahăr ars îți făcui. Vii? Nu vin. Abia că mă obișnuii cu locul. Dacă plec, vine altul și mi-l ocupă. Vezi ce suprapopulare e? Plângi, Grigore? De ce plângi? Mă gândesc ce femeie minunată las pe mâna altuia, Cocuțo. (Paul Dârvariu)
Ia să vedem: dacă scoatem din text această întrebare ("Vezi ce suprapopulare e?"), textul devine mai bun sau mai slab? Paul Dârvariu? O părere?
3. Doamne, dar ce-i aici, mi-a șoptit, după ce am reușit să ne strecurăm printre ei în camera mea și să închidem ușa. Nu vrei să știi prin ce trec, cât mă rog de ea să nu-și mai aducă prietenii seară de seară, să fumeze iarbă și să asculte muzică hip hop, din aia de a lor, până-n zori. Nu vrea și pace. De câte ori deschid discuția, începe să-mi spună că din vina mea face asta, că am plecat la muncă în afară exact când avea mai multă nevoie de mine și dacă nu-mi convine, se spânzură și ea ca frate-su. (Daniela G. Pătrașcu)
Text care nu promitea nimic și care a reușit totul cu acest final magnific. Total pe lângă subiect, ca orice migrant temporar, și eu am alergie la cuvântul "afară" și la toate construcțiile care îl conțin ("am plecat la muncă în afară"); nu în ultimul rând, și pentru că româna nu are încă un contra-cuvânt, pentru echilibru. Nimeni nu spune "înăuntru" - în afara pușcăriașilor, desigur!
4. Ce înghesuială de personaje. Unul era om de știință și inginer, altul manager, al treilea cocheta cu muzica, următorul cu scrisul de texte scurte, milităria era impregnată în cel mai serios, romanticul era fascinat de artă, iar ultimul iubea lumea și viața. Toți stăteau înghesuiți într-o singură minte a unui individ simplu. Creierul funcționa permanent pe toate dimensiunile și se străduia să facă lucruri frumoase. Uneori reușea, alteori mai puțin. Spre final, s-a hotărât să rămână doar pensionar. (Aurelian Țolescu)
Deocamdată, noi cititorii nu avem acces decât la ăl de scrie texte scurte. Eu unul aș fi interesat (în mod egoist, desigur), de acel Țolescu serios, impregnat de militărie (!), precum și de "muzicant", de iubitorul vieții și de manager. Cine știe, poate am ceva de învățat de la ăștia patru!
5. Suntem categoric prea mulți în grupul nostru. La temele noi de discuție, nu ne mai auzim fiecare în parte de mult, e doar vacarm pe-aici. Când pare să vorbească vreun cunoscut, aplaudăm reflex, deși nici nu se aude, nici n-avem timp să-i ascultăm pe toți. Serviciu contra serviciu, desigur. Încerc să văd chipuri și mi se arată doar o masă de ochi, urechi, nasuri, mâini. Așa că vă întreb: e bine să fim atât de mulți? Ah, membru 12.345, am văzut că nu aplauzi, ai ceva împotriva mea? Și ce dacă n-ai auzit ce spuneam? (Iulia Biro)
Textul Iuliei nu m-a dus cu gândul la o lansare de carte, unde sunt categoric prea puțini oameni, nu prea mulți, și unde oricum e o liniște funebră, punctată doar de vocea monotonă a "moderatorului" - nici vorbă de "vacarm"! Ci m-a dus cu gândul la enormele cozi de la porțile editurilor din România, sufocate de manuscrisele autorilor wannabe ("Viața mea e un roman"). Oare știe Iulia ceva ce eu nu știu?!