Mă sună: ți-am găsit. De plastic?, întreb. Nț. Autentic. Eu și de plastic. Îl întrerup: tu te-auzi? Iar el: crezi că poți intra în personaj cu unul de plastic în mână? Mă-nfior, dar are dreptate: urăsc substitutele. Pe seară, intră-n viteză și-mi trântește o pungă pe masă. O desfac și sar ca păpușa cu arc. Ce dracu mi-ai adus? Craniu, nu vezi? Ăsta? Căpățâna asta încă vorbea ieri. Și ce? Dacă-l descărnam eu, era mai bine? Aveai un craniu de-a gata. Dar eu ți-am adus și bidonul de acid. Să simți, omule. Experiența. Viața.
Monica Bologa
Sunt pe scenă și nu pot să-mi repet textul cu căpățâna asta în față. De câte ori mă uit la ea, mă furnică ceva pe șina spinării. Ca să mă acomodez cu recuzita asta hidoasă, m-am decis să o iau un timp acasă. Pentru că nu puteam să privesc craniul în ochi, i-am pus niște ochelari. L-am așezat pe fotoliu și am început să-i vorbesc despre una, despre alta. Încet, ne-am apropiat. Premiera a fost un succes. După spectacol, n-am putut să mă despart de el, așa că l-am luat acasă. Acum ne uităm împreună la un film.
Lucian Pătru
M-am cățărat în ochiul stâng, m-am târât pe burtă prin el, până am ajuns într-o catacombă plină cu-ale mele sosii, răpuse de Dumnezeu știe ce. M-am așezat într-un hamac, cu picioarele bălăngănind, și nu făceam altceva decât să aștept. Ce anume? Pe cine? Nu știam încă. Din plictiseală mai mult, puneam piedică clipelor ce fugeau ca îndrăcite. Cu urechile ciulite spre-a auzi primul sunet viu, pe care l-aș fi înghițit de-ndată cu nesaț de pelican creț. Am ațipit și-am visat că Șeherezada după fiecare poveste, murea.
