Din craniile dușmanilor făcea cutii. Cutii craniene. Le închistrea cu foiță de aur și diamante și le expunea în pinacoteca familiei. Pur decorative. Artă pentru artă. Nu le semna niciodată. Era felul lui de a se smeri după ce ieșea din lume și venea acasă. Dumnezeu creează, omul închistrește, le spunea copiilor și se retrăgea în cabinetul de lucru. Cutremurat de frumusețea dansului macabru de pe simeze, polițistul care i-a pus cătușele a îngânat. Soli Deo Gloria.
Alexandra Buhudini
Nu știu cum om trece și de iarna asta. Ăsta micu-i mare și pântecul lui nu știe ce înseamnă gol. Căderea în gol, sentimentul de gol, munții ăștia prea goi de verdeață, locurile goale de turme. El o strânse la piept. Penele ei se cuibăreau într-ale lui, unde pacea ei fusese scrisă atemporal. Mami, mami, am găsit un cra-cra-craniu de oaie. Cel mic dădu buzna în cuib cu tot sufletul proaspăt înaripat. Ană. Ană. Trezește-te. Să continuăm lecția, copii, despre aegypius monachus, zeul munților, pe cale de dispariție.
Andreea Mihaela Murariu Moldovanu
Slăbălălaoanga mă strigau și fugeau. Aveam puțin peste 9 ani. Toate îmi erau largi. Înaltă și slabă, peste haina singurătății, cu două numere mai mare, puneam ghiozdanul și mă duceam la școală plângând. Hrănește mintea și ai să fii bine. Mama mă încuraja, eu mă chinuiam să bag mâncare în mine, să mă îngraș. Într-o zi, am găsit o țeastă desenată pe bancă cu mesajul: Mi-e foame. M-a apucat un râs isteric și de atunci am fost bine. Abia la majorat, am mai primit un desen cu craniu. Semnat: sora ta.
