Ziceți că aveți probleme cu memoria? Sunteți norocos. Tocmai am primit un scanner performant. Vă vom pune pe craniu acești patru electrozi și vom afla despre ce-i vorba. Aha, e exact ce-am bănuit: memoria vă este supraîncărcată cu informații, amintiri și imagini. Așezați-vă în fața monitorului. Vom hotărî împreună pe care să le ștergem. Dom' doctor, eu zic să începem cu zâmbetul acela larg. Vom continua cu perechea de ochi albaștri, cu gropițele din obraji și cu detaliile anatomice care urmează.
Gladiola Chete
De mică îmi zicea să fiu mai șăgalnică, să-i las să mă ia de mână, apoi să mă fac speriată. Nu pot, Ileană. Se vede că nu avem aceeași mama. Se vede, se vede, dar când l-oi găsi, tu nu te apropia că îți mănânc ochii. După ce m-a luat de mână, Ileana a jurat că nici cu privirea nu-l atinge. Când i-am văzut împreună, mi-au cerut iertare și eu lor. M-au găsit după luni de zile la marginea pădurii, cântând Ileana, ochii ți-s negri, cu capul ei în brațe. Nu am știut să spun unde este restul. De ochi nu au întrebat.
Ana Maria Dobre-Nir
Femeia pășea prin cenușa unui viitor distrus, cu soarele redus la o umbră goală. Pământul, acum pustiu, era acoperit de ruine ce se întindeau ca o cicatrice veche. În adâncul unei peșteri întunecate, cu inima bătând nebunește, găsi un craniu straniu, dar teribil de familiar. Mâna îi tremura când îl atinse, recunoscând conturul propriei vieți. Ecoul acestui sfârșit răsuna în tăcerea apăsătoare, iar timpul se prăbușea. Întâlnirea cu propria moarte îi aduse o revelație amară. Viitorul fusese mereu o închisoare.
