Sub lupă: MARIN SORESCU (II) - Lupta pentru respirație - o provocare în vremurile actuale

Inspirată dintr-o calamitate naturală ce a avut loc, în 1970, în România, drama Matca a lui Marin Sorescu reiterează mitul biblic al Potopului abătut, de astă dată, asupra unui sat. Oamenii, de la mic la mare, fac eforturi disperate să întărească digul principal care să le asigure protecție în fața furiei apelor. Personajele sunt angrenate într-un conflict aparent simplu: lupta omului cu vicisitudinile naturii. Protagonista piesei în două acte este Irina, o simplă învățătoare într-un sat de câmpie, viitoare mamă și soție responsabilă. În Actul I, ne este prezentat și tatăl ei, Moșul. Tânăra dă naștere unui băiat într-o odaie, în vreme ce tatăl își așteaptă liniștit sfârșitul în cealaltă. Actul al II-lea o arată pe Irina zbătându-se pentru a-și salva fiul de furia apelor dezlănțuite. Tot în acest act, își fac apariția alte două personaje: tânărul Titu, care și-a legat logodnica (deja moartă) de el, neîndurându-se să se despartă de ea. Titu va dialoga un timp cu Irina, înfățișându-i dezastrul provocat de inundații, după care va pieri și el. Ultima imagine a piesei o arată pe Irina suită pe coșciugul tatălui său, înălțându-și pruncul spre cer și poruncindu-i să respire.

Lupta cu apele revărsate rămâne un conflict exterior. Plin de înțeles este momentul nașterii pruncului, care coincide cu cel al morții bătrânului. Piesa capătă astfel o semnificație general valabilă. Personajele sunt figuri simbolice care ilustrează alegoricul. Irina și Moșul se confruntă cu probleme existențiale, cu cele două experiențe fundamentale ale vieții: nașterea și moartea, ce nu pot fi nicicând separate. Și a doua pereche, Titu și logodnica sa (Silvica), sugerează o altă imagine a inseparabilității existenței și a morții. Matca celebrează astfel viața și continuitatea acesteia. Din acest punct de vedere, textul este de o actualitate permanentă, cu atât mai mult în vremurile acestea, dominate de criza pandemiei. Consider că piesa face parte din categoria textelor a căror contemporaneitate nu se degradează în timp. Este o pledoarie în favoarea sfârșitului care se împletește mereu cu începutul. Complementaritatea vieții și a morții devine lait-motivul piesei Matca: Moșul își așteaptă moartea împăcat cu gândul că și-a trăit traiul, cu speranța că nepotul, născut chiar în momentul în care el moare, va continua șirul neamului său. Astfel, murind, bătrânul are senzația că se naște din nou. La rândul său, copilul încă nenăscut se zbate să nu piară înainte de a veni pe lume. Sicriul, simbolul morții, devine o Arcă, un simbol al salvării.

Textul mi se pare foarte ofertant. Izolați de restul lumii prin furia dezlănțuită a apelor, Irina și Moșul discută despre viață și moarte (Actul I, Tabloul 2). Fiecare se află în camera sa. Cei doi dialoghează, însă cititorul are impresia că ambii rostesc câte un monolog. Mesajul este dramatic și poetic, macabru și comic deopotrivă. Marin Sorescu se apropie de teatrul absurdului al lui Samuel Beckett și Eugen Ionescu. Moșul întruchipează omul împăcat cu soarta, care acceptă sfârșitul ca pe un fenomen normal. Se pregătește de moarte, tăind stejarul din fața casei. Intervine aici legătura profundă cu natura și, mai ales, cu pământul. Pentru Marin Sorescu această relație cu obiceiurile rurale este, probabil, de la sine înțeleasă, din moment ce autorul s-a născut și a urmat cursurile școlii primare într-un sat din județul Dolj, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În timp ce citeam piesa, mă gândeam câți dintre noi mai sunt oare interesați, în secolul XXI, de viața rurală. Mă întrebam câți dintre cei care merg la teatru, în 2021, în România, reușesc să se identifice cu mediul rural? Oare, în secolul actual, dominat de haosul creat de noile diferențe economice, de bariere în comunicare, de egoismul individualizării, de goana după profit, de milioane de români plecați să lucreze în străinătate, nu ne confruntăm puternic cu erodarea valorilor tradiționale, cu ruperea de rădăcini? Privită din aceste puncte de vedere, piesa pare să fie distonantă cu atmosfera contemporană, și, tocmai din acest motiv, consider că Matca poate interesa astăzi.

Țăranca Irina reprezintă o "solidaritate a lucrurilor gravide", astăzi aproape inexistente. În același timp, Moșul vorbește despre continuitatea numelui, despre necesitatea cultivării tradiției. "Aș vrea să-l botezați...tot ca pe moșu-su... Ion!" și "...numai să nu-l botezați Jack ori John..."; sau: "Nu-l mai recunosc de nepot. Să nu-mi pociți numele băiatului!". Aceste gânduri ale bătrânului lasă impresia că nu își găsesc locul în societatea contemporană, în care pare că orice este permis. Pe de altă parte, hilare sunt și cele trei Momâi, care confundă simptomatic mortul cu nou-născutul, ursindu-i primului și rostind vorbe de priveghi către cel de-al doilea (Actul I, Tabloul 3). Și din acest punct de vedere, textul oferă mijloace importante și eficiente de reprezentare. Marin Sorescu revigorează teatrul antic, creând un cor în miniatură. Momâile întruchipează simboluri tradiționale din folclorul românesc și din mitologia universală.

În același timp, Matca reactualizează mitul lui Manole și al Anei: asemeni lui Manole, soțul Irinei este plecat să întărească digul ca să salveze oameni, neglijându-și propria familie. La fel ca Ana, Irina veghează asupra clipei dispariției tatălui său, dând naștere chiar în acel moment unui copil. Dacă, în Mănăstirea Argeșului, Ana era sacrificată pentru ridicarea unui edificiu religios, în Matca, ctitoria Irinei este viața însăși, a cărei continuitate o asigură venirea pe lume a unui copil. Astfel, Irina se sacrifică pentru a apăra nou-născutul, care va supraviețui potopului. Acest alt aspect al piesei mi-a amintit de spectacolul lui Andrei Măjeri, din 2018, de la Teatrul Național din Cluj după Meșterul Manole de Lucian Blaga, reîntărindu-mi convingerea că Matca poate prezenta interes și astăzi. Prelucrarea textului, adaptarea sa modernă, rămâne însă la latitudinea regizorului. Limbajul personajelor ar necesita eventual o "epurare", fiind pe alocuri un amestec de regionalisme ("mă-închiotorai", "te țicură rău", "la năsărâmbi", "ce mă judeci tu, vruto", "troncăi"), figuri de stil ("jelui-m-aș la pietre") și arhaisme destul de greu de înțeles de către spectatorul zilelor noastre.

În ton cu temele care predomină în teatrul contemporan, o variantă posibilă ar fi și accentuarea rolului femeii în societate. "O ultimă femeie însărcinată, pe umerii căreia apasă grija imensă pentru continuitate", scrie Marin Sorescu chiar la început, în amplele didascalii. În final, Irina va muri în apele învolburate, însă fiul ei va supraviețui. Ea devine astfel cea care perpetuează scânteia vieții. Matca înseamnă, înainte de toate, lupta pentru respirație, pentru triumful vieții. Ce alt subiect poate fi mai interesant în contextul post-pandemie Covid-19? Sunt de părere că transpunerea scenică a capodoperei lui Marin Sorescu ar putea constitui o provocare pentru orice regizor în vremurile actuale, parcă ieșite din "matcă".

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.