Sub lupă: MARIN SORESCU (III) - Pluta Meduzei

Titlul piesei lui Marin Sorescu trimite la o tragică întâmplare istorică: la 2 iulie 1816, o fregată franceză, Meduza, aflată în drum spre Saint Louis, a naufragiat în dreptul coastelor actualei Mauritanii, în Vestul Africii de Nord. Bărci de salvare nu erau în număr suficient la bordul navei. Comandantul acesteia a pus bărcile la dispoziția nobililor aflați pe fregata naufragiată, iar pentru ceilalți călători, 147 de persoane, a fost improvizată, din catarge ale fregatei, din scânduri și frânghii, o plută. Aceasta urma să fie tractată de bărcile de salvare, dar ea s-a desprins foarte curând de ele, nu se poate ști dacă despărțită intenționat de acestea sau ca urmare a unui accident. Rezervele - insuficiente - de apă, vin și biscuiți s-au epuizat relativ repede. După o săptămână, nu mai rămăseseră pe plută decât 30 de supraviețuitori. O parte dintre ei - 12 inși - au fost în zilele următoare asasinați, pentru a despovăra pluta de balast. Cei rămași în viață s-au hrănit cu cadavre ale celor care au rezistat mai puțin. Când pe 17 iulie pluta a fost în sfârșit recuperată, nu mai erau pe ea decât 15 inși, dintre care 5 s-au stins, istoviți, foarte curând.

Această tragedie a fost imortalizată de pictorul Théodore Géricault într-un imens și cutremurător tablou, Pluta Meduzei (1818 - 1819), o culme necontestată a picturii romantice. Opera artistului nu reprezintă însă numai consemnarea monumentală a tragediei; semnificația ei depășește înfățișarea faptului istoric; Jules Michelet scria în 1848: "C'est la France elle-même, c'est notre société tout entière qu'il embarqua (Géricault n.n.) sur ce radeau de la Méduse".

Marin Sorescu și-a subintitulat piesa "o viziune dramatică în două acte". O viziune a ce, a cui? Asta e o întrebare la care nu e deloc ușor de răspuns, fiindcă, scriere a unui mare poet, Pluta Meduzei se prezintă ca o rețea foarte complicată de metafore care se întrepătrund, se completează, se intensifică una pe alta.

Undeva, pe un tărâm imaginar al acestei lumi, un grup de inși (așa îi denumește autorul) dorește să purceadă la cucerirea cosmosului, trimițând în spațiu o rachetă cu un Cățărător. Racheta este o improvizație destul de jalnică, încropită din "cutii de conserve, lemne și cîlți", și din petice de baloane; nu e de mirare că ea refuză, în repetate rânduri, să pornească. Obstacolele în calea realizării grandiosului proiect sunt numeroase și felurite - nepriceperea constructorilor rachetei, ale căror planuri s-ar putea prea bine să fi fost din capul locului cu totul eronate, economia de materiale determinată de sărăcia localnicilor, teama de necunoscut a eventualilor zburători în cosmos, conflictele omenești, destul de meschine, dintre aceștia (printre conflicte e și un adulter, un adulter care a fost descoperit). Nici terenul de pe care ar urma să-și ia zborul racheta nu e mai sigur - podeaua scenei e împânzită de trape: un pas greșit și din trapă se aude o explozie care îl trimite pe cel care a făcut pasul greșit în lumea umbrelor. Dinamitarea gropilor este însă văzută de mulți ca un fapt pozitiv: "Toți ar fi plecat dacă nu le era teamă că sar în aer".

Dorința eroilor piesei de a evada din tristul lor univers pare legitimă, dar evadarea - singura teoretic posibilă e prin cosmos - a fost prost gândită, și încă mai prost organizată; ea nu se va putea materializa niciodată, iar inșii care o doresc cu ardoare sunt condamnați să rămână pentru totdeauna printre periculoasele trape, sfâșiați de nostalgii și de visuri nerealizate și irealizabile.

Cu Pluta Meduzei, Marin Sorescu a realizat o teribilă parabolă. Piesa descrie un sistem social-politic închis; sistemul oprimă (unuia dintre personaje i se atrage atenția, la un moment dat, că "ciripește" prea mult), menține cetățenii în mizerie, îi sacrifică fără ezitare, dacă socotește necesar acest sacrificiu (care nu e niciodată cu adevărat necesar), dar ține să consemneze, prin fotografii, toate evenimentele cât de cât importante care se petrec, popularizându-și astfel nobilele aspirații; propaganda funcționează impecabil - fiecare explozie a rachetei e urmată de un comunicat solemn prin care Cățărătorul e declarat erou. Din acest sistem nu se poate ieși decât încercând, fără prea mari șanse de izbândă, construirea unei utopii - prezența printre eroii piesei a unei Păsări ascute ideea lipsei de perspectivă a năzuințelor umane care se împotrivesc sistemului. Unul dintre inși își întreabă camarazii: "Fraților, cui i-au crescut aripi azi-noapte?". Răspunsul este: "Cine e prostul să le declare?", răspuns care declanșează un hohot general de râs. Ceea ce nu-i împiedică pe Inși să adune pene de pasăre, care ar putea, eventual, să-i transporte în cosmos în locul rachetei. Cu titlu de experiență, Cățărătorul este înlocuit, într-o scenă, printr-un pietroi. Pietroiul cade din racheta improvizată și omoară un om...

Sistemul se susține prin suspiciune - toată lumea suspectează pe toată lumea, sub patronajul autorităților statale. "Vedea peste tot numai dușmani, haite, colți, șacali - care, de fapt, nu erau decât în sufletul lui. Era un prinț al suspiciunii."

Alegoria imaginată de Marin Sorescu funcționează prin crearea în cititori / spectatori a nenumărate asociații de idei cu realitățile pe care aceștia le cunosc și le recunosc.

Piesa a fost publicată în 1974 și jucată în premieră absolută la Teatrul din Petroșani, în stagiunea 1980 - 1981. Această premieră a fost urmată de mai multe spectacole-lectură. Însă, deocamdată, Pluta Meduzei n-a cunoscut, din păcate, o montare care să-i pună în valoare tot potențialul dramatic.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.