E 1995, am 7 ani și în București miroase a ghenă și asfalt încins. Mă joc elasticul cu copiii de la bloc. Mama mi-a luat ghiozdan cu familia Flinstone. Gata joaca, cică. Avem combină și ascultăm la maxim un cântec cu sună iarăși clopoțelul, ce se face băiețelul. Habar n-am ce e cu școala asta, da cică trebuie să îmi placă, ca să ajung cineva. Adulții vorbesc prea multe cuvinte. S-a sunat. Desenez cu stiloul în palmă o inimă pe care rigla doamnei învățătoare o înroșește. Nu plâng, acum sunt mare.
Nicolae Popescu
Când sun o dată prelung, îmi aduci ceaiul. Când sun de două ori, îmi aduci mâncarea, pe tava de argint. Când sun de trei ori, deschizi poarta castelului. Vine poștașul, cu scrisori de la sora mea din Englitera. El bate întotdeauna de două ori, atâta poate. Noul slujitor, vânjosul Jean, o privi pe ducesa bine conservată în malacovul strâmt. Stăpână, dacă-mi permiteți, am o idee: v-aduc ceaiul, v-aduc mâncarea și bat eu de trei ori, că pot. La cerere, vă și digitalizez, să renunțați la toate serviciile poștașului.
Camil Popescu
Când eram nemuritor, pe la 20 de ani, într-o relație cu o brunetă la fel de nemuritoare, dar mai mică cu un an, puneam în practică orice fantezie. Odată, la nu știu ce întrebare, mi-a răspuns cu un nu prelung, ca un muget. Întâi ne-a pufnit râsul, dar cinci minute mai târziu eram goi-pușcă. Ea își legăna șoldurile, în patru labe, cu un clopoțel la gât, smuls din bradul de Crăciun, iar eu taurul care-o urmărea. Eram atât de încinși că n-am auzit ușa de la intrare, pe ta-su strigând-o și că urma să devenim muritori.
