Ar fi putut maicile să mă-nvețe carte, dar au vrut să merg printre copii, să mă simt normală. Da' eu știam că nu sunt. Un incendiu nefericit mi-a urâțit chipul de copil. Un mic monstru, așa m-am simțit încă de la primul clopoțel, și-apoi prin toți anii de școală; fără prieteni și fără vise, n-aș fi-ndrăznit să ies din pătrățica mea. Așa am crescut, cu palmele aproape lipite de față, tot încercând s-o ascund de ochii din jur. Când a sunat ultimul clopoțel m-am întors la mănăstire. Doar Dumnezeu putea să mă iubească.
Lucian Pătru
Vântul adia așa, anemic, numa' cât să nu-i tai ziua de muncă, dar pe el nu-l interesau prea mult astfel de detalii, el se întinsese pe nisip și moțăia. Stânca aceea i se băga pe sub piele, îl ademenea teribil, dar îi era lene să se ducă până acolo, ședea aici. Simțea cum soarele parcă-l apucă de spate cu mâinile și-l scarmănă bine, înviorându-l. Tare se răsfăța. Brusc, o umbră îl acoperi. De sub o pălărie de paie, un om se holba la el, aplecându-se ușor. De-ndată sâsâi și apucă a suna din clopoței. En garde.
Oana Brumă
Directoarea a terminat cu elogiile pentru anul trecut și cu urările pentru anul care vine. Preotul a încheiat slujba de binecuvântare. Îmi vine să vomit de emoție. Urăsc toamna și începuturile mă angoasează. Iar va trebui să am grijă să nu-i spun mami, ci doamna, între 8 și 12. Să învăț de 2 ori mai mult ca restul, să arăt că merit notele de 10, să fiu cea mai cuminte și să primesc mai multe bețe-n palmă. Ca nu cumva vreun părinte să aibă ceva de zis. De atunci tot demonstrez și-mi pasă de gura lumii.
