E toamnă mierie. Zgomotele lumii s-au mutat în mine. Acolo o fetiță plânge pentru că vrea la mama. Dar ea nu vine, în jur sunt doar străini și jucăriile tac. Apoi își pregătește ghiozdanul. Urmează dimineți însingurate în banca de la geam. Într-o după-amiază pleacă spre internat. Casa rămâne-n urmă, stingheră, cu cărțile și păpușile ei. Același nod în stomac. Oare cum va fi mâine? Îți voi spune că mă întorc mereu. Că te iubesc. Te voi îmbrățișa strâns, cât pentru toată toamna. Cât pentru toate toamnele ce vor veni.
Bogdan Mihai Bati
M-am trezit cu o durere strașnică de cap. Am încercat să privesc în jur dar era beznă totală. Tortură. Asta-mi transmiteau oasele și mușchii că simt. Am dat să mă ridic de pe podea, dar am dat cu capul în ceva de lemn. Am încercat să mă mișc spre stânga, apoi spre dreapta. La fel. Lemn. Eram într-o cutie. Dau să ridic capacul. Fir de pământ mi se scurge pe față. Eram într-un sicriu. Dau cu mâinile în toate direcțiile până găsesc sfoara. Trag puternic. Zgomotul de clopoței se auzea înfundat. Apoi voci. Avem unu' viu.
Eduard Baranovski
Aburul lăptos învăluie leneș dalele tocite. Câte o siluetă grăbită despică vălătucii efemeri, dispărând apoi în ceață. În colț, într-un pardesiu cu gulerul ridicat, un bărbat cu pălărie fumează și își consultă ceasul. Sub felinar, un el și o ea se privesc în ochi, frământându-și mâinile tremurânde. El îi șterge delicat o lacrimă prelinsă pe obraz. Ea i se aruncă la piept și izbucnește în plâns. Mai în față, un bărbat rotofei își împinge cascheta spre ceafă, sună clopoțelul și strigă: Poftiți în vagoane, vă rog.
