Auzi clopoțelul. Porni spre dormitor. Ce-i tată, ce s-a întâmplat? Îl privea direct în ochi. Doar ei mai vorbeau. Ai făcut pe tine? Nu-i nimic. Te schimb acum. Și începu să șteargă pe toate părțile omul acela drag de 100 de kile. Singură avea grijă de el. Uneori simțea că a obosit. Se trezi veselă, dormise neîntoarsă, probabil și el că nu o chemase. Îi făcu cafeaua și i-o duse râzând. Îi văzu lacrima din mustață, agățată ca un glob într-un brad golaș. Era rece. În cameră. Îi puse clopoțelul în mână. Te rog, tată, sună.
Gabriel Rusu
Adevăratele emoții au început după bac. Media mea, suficient de bună cât să îmi ofere un loc la facultate, dar insuficientă pentru un pat în campus, i-a dat de furcă mamei. Îi era aproape imposibil să plătească două chirii, în două orașe diferite. Deschiderea anului universitar ne-a găsit în gară, fără perspective. Nu găsisem încă nenorocitul ăla de pat. Cu Dumnezeu înainte, cum spune ea, a reușit cumva să-mi găsească loc într-un cămin, apoi, după ceremonie, i-am sărutat mâna. Mă opresc aici. Îmi dau lacrimile.
Ana-Maria Butuza
Sună din el când ai nevoie, i-am spus. La început, s-a temut să nu deranjeze și a suportat durerea în tăcere. Apoi, m-a chemat tot mai des. Eram epuizată și uneori mă învinovățeam pentru gândurile care mă bântuiau. Ultimul clinchet a fost într-o seară, târziu. Lumina din ochi îi dispăruse. Mi-a arătat cartea de rugăciuni și am înțeles. I-am citit până la capăt, iar în loc de monedă, i-am strecurat clopoțelul în buzunarul de la piept. De atunci, în fiecare noapte de 13 septembrie, un sunet scurt mă trezește.
