Îmi serbez aniversarea cu numărul 89, n-am împlinit încă 40 de ani, dar îmi plac petrecerile aniversare. Uneori de 3-4 ori pe an. Hir cams dă bes part, cum zice americanii în filme. Și știi care e partea bună? Partea bună e că nu există nicio parte bună. Și nici una rea. Important e să trăiești clipa. Uneori și de mai multe ori. Trăiește clipa în buclă. Bucură-te de fiecare moment în parte. Și apoi mori. Nu neapărat de bătrânețe. Ci de fericire. Cât despre petrecere, cred că sunt la a nouăzecea.
Cristian Palade
Nelu Neostoitovici habar n-avea cum ajunsese în Rai. Făcuse tot felul de năzdrăvănii la viața lui și era un tip extrem de irascibil. E drept, avea un suflet bun ca pita caldă. Să fi fost ăsta motivul? În fine. După câteva luni de legănat pe nori pufoși și cântat la harpă, Nelu începu a corupe, ba pe unu', ba pe altu'. Reuși să-și facă un taraf și-ncepu a cânta de răsuna tot Raiu'. Exact atunci Hăl Nevoia era în vizită la Dumnezeu și, cum urma să fie mare naș, negocie strămutarea întregului taraf de partea cealaltă.
Titela Durnea
Reclamanta, în stânga, își rumega nefericirea. Ținea de funie cu putere, înșirase pe ea dureri și singurătăți, palme furibunde, ochi înrăiți de lacrimi. Pârâtul în dreapta, vădit stânjenit, încerca să-și îndrepte spatele. Voise puțină liniște, e drept, a zburat de câteva ori, dar funia aia împletită-n legământ l-a adus mereu înapoi. Judecătorul își ridică privirea plictisită peste ochelari: armistițiu sau război? Reclamanta: iartă-mă. Pârâtul: îmi pare rău. Funia: te iubesc. Și se dezlegă, în ovațiile auditoriului.
