Schema horminț (harminc)

Am auzit pentru prima oară expresia asta acum vreo 30 de ani. Eram în bucătăria cu mobilier galben a unor prieteni în cercul cărora intrasem de curând. Toți clujeni. Doar eu regățeancă, element alogen (dar pe atunci cuvântul nu era la modă), repezită, terminând proprozițiile cu o intonație ascendentă, de parcă mă miram permanent. Și, într-un fel, chiar mă miram. Spre exemplu, de expresia asta care nu mi-a spus nimic și pe care când au auzit-o toți ceilalți au izbucnit în râs.
Uneori, să te simți acasă înseamnă să trăiești ca în bancul celebru cu nebuni care râd la auzul unui număr, pentru că fiecare număr reprezintă de fapt un banc. Inside jokes, rezultatul unei conviețuiri îndelungate și al unei istorii comune.
Pe vremea aceea nu știam nici o boabă ungurește, nu înțelegeam ce înseamnă horminț (harminc, adică 30 în limba maghiară) iar schema horminț nu mi-a spus nimic.

Au trecut mulți ani până am auzit expresia din nou, la prietena mea E., cu care mă plimbam agale prin centrul Clujului. Îmi povestea situația complicată în care se găsea, spunând la un moment dat că numai schema horminț o poate salva. M-a umflat râsul, apoi m-am emoționat: expresia asta căpăta dintr-odată sens pentru mine. Devenisem între timp tobă de cuvinte ungurești, pe care le învățasem fără să-mi dau seama, depozitându-le în cap unul peste altul în urma mulților ani în care îl ajutasem pe fiul meu la teme, mergeam la ședințele cu părinții la școala maghiară pe care el o frecventează și în prezent, învățând împreună poezii și roluri pentru serbarea de Crăciun și pentru Fărșang, alt cuvânt pe care l-am umplut de propriile mele sensuri și nuanțe.

Și uite cum limba este cea care determină în cea mai mare măsură ce ești cu adevărat, îi spun fiului meu, iar el își dă ochii peste cap. Nu te-ai plictisit deja de subiectul ăsta, mă întreabă.
Ba da, uneori obosesc și mă plictisesc de atâtea analize lingvistice și identitare. Mă satur să caut în dicționar cuvinte și să mi le notez în vocabularul de pe birou sau în telefon. Iau o pauză, le ignor. Apoi iar devin conștientă de ele, ca și de vânătăile de pe picioare, pe care mi le fac pentru că am rămas o repezită și mă ciocnesc de mobile prin casă sau pe la birou, pentru că iau mereu curbele prea strâns și vreau să rezolv mai multe lucruri deodată. Din fericire, la volan nu procedez așa.

Am copilărit la Brăila, care acum 50 de ani era încă un oraș cosmopolit și vesel, care nu se temea de diferențe lingvistice și etnice și cel mai frumos lucru mi se pare acum felul în care universul meu din centrul acestui oraș era marcat de intersecția atâtor limbi, obiceiuri și culturi.

Îmi place felul în care cuvintele circulă între oameni care aparent sunt foarte diferiți și care se baricadează în spatele propriei culturi, privind cu dispreț sau ură spre cei care nu fac parte din neamul lor. Însă cuvintele n-au idei preconcepute și stereotipuri. Ele circulă și se atașează, te modelează și te determină să fii tu, cel care împrumută nu doar făină și zahăr de la vecini, dar și câte o expresie sau un cuvânt.

Îmi plac limbile vii, care împrumută, se adaptează, se modelează după vorbitori. Limbile care nu sunt rigide și nu se consideră de nemodificat, de neatins. Îmi plăcea s-o aud pe bunică-mea folosind limba vechilor brăileni, înțesată de cuvinte grecești, lipovenești și evreiești.

Și-mi place felul în care, dincolo de ideologii și discursuri politice, dincolo de răni care nu se închid nici de o parte, nici de alta, curge limba vie, proaspătă, comună, alimentând o identitate asemănătoare de care probabil că devii conștient abia când pleci în alte părți și o contempli cu nostalgie de la depărtare.