Frânturi de zi

Azi am terminat ziua de lucru mai repede. Mi-am aruncat eșarfa în jurul gâtului, dar nu m-am încheiat la haină. Mi-am scos ochelarii de soare din tocul verde din piele cu capsă pe mijloc. Mi-am amintit că i-am cumpărat anul trecut pe vremea asta. Mă oprisem în Bologna. Pentru un espresso și un Aperol Spritz, dar am rămas trei zile. I-am pus încet pe nas, cu o grijă aparte, de care nu m-am mai bucurat de multă vreme. Am fost pe fugă. Împovărată. Plină de gânduri, dar fără regrete. Aproape că uitasem de mine. Lucrurile mi se adunaseră ca un morman de rufe murdare, iar eu mă strecuram printre ele ca să găsesc un loc doar al meu. Un colț în care să mă așez să respir. Să îmi refac puterile, să mă adun și să văd în ce direcție s-o iau. Să mă uit în jurul meu doar pentru a-mi spune ceea ce știam de ceva vreme. E un moment care va trece. Așa cum au trecut toate celelalte. Grele. Mult mai grele. E doar o tranziție.

Am așteptat la semafor până s-a schimbat culoarea. M-am uitat la oamenii din jurul meu. Apoi la cei din fața mea. Am încercat să le ghicesc suflarea. În gând, i-am întrebat ce fac. Mi-am pus căștile și m-am îndepărtat de ei. Am căutat repede numărul mamei. Am lăsat telefonul să sune mult. În cele din urmă a răspuns. O trezisem din somn. I-am zis că am sunat-o doar s-o aud și să îi spun că o iubesc. Mi-a părut rău că i-am tulburat somnul. Ea nici nu a vrut s-audă. Mi-a povestit cum a tăiat murii și zmeurii, cum i s-a stricat foarfeca, cum a strâns struguri ca să facă sirop, dar că mi-a lăsat câțiva ciorchini să îi culeg eu. Cu mâna mea. Și să îi simt. I-am spus că o las să doarmă, dar că vorbim spre seară. Ea a închis, iar eu am traversat. Mi-am văzut de drumul meu. Așa cum m-a învățat.

Am ieșit să alerg în plină zi. Pe lumină. Am făcut o tură prin parc acolo unde, pe lac, oamenii încă se dau cu hidrobicicletele. Intenționat am căutat vuietul și agitația orașului de care, de obicei, mă feresc cât pot de mult. Am regăsit străzi pe care pisicile se plimbau leneș printre mese și te sfidau cu privirea. Am auzit claxoane furioase și sirene a căror îngrijorare m-a ținut pe loc. Am văzut oameni îmbrăcați frumos și oameni grăbiți. Pahare pline și căni de cafea. M-am întâlnit cu Mariana și m-am oprit să stăm de vorbă. Ne-am bucurat să ne vedem. Am început să alerg din nou fără să îmi propun un timp anume. Doar să simt că mă mișc. Fără să îmi mai doresc să termin un număr de pași sau kilometri. Fără să am un target. În drum spre casă am tras cu ochiul la grădinile în care tufele de trandafiri și cătină au rezistat.

În fața casei m-am uitat la frunzele peste care mașini nepăsătoare au trecut cu cauciucuri de vară trase de sute de cai putere. Am intrat în curte și am cules din merele care au rămas pe crengile deja dezgolite. Mi le-am pus în bluză cu gândul să îmi fac compot. Am mâncat unul în timp ce urcam treptele înspre mansarda pe care am luat-o în chirie în timpul pandemiei. Atunci când lucrurile s-au fracturat și mai tare între oameni, dar noi ne-am prefăcut că nu observăm. Nu l-am spălat, l-am șters de pantaloni. Am clefăit cu poftă și am supt zeama care a tâșnit de la prima mușcătură. Îmi cursese pe mână, printre degete. Ar fi fost păcat să o spăl.

Am intrat în casă și am dat drumul la căldură. Am vorbit la telefon. Apoi mi-am pus muzică. Johnny Cash. Ultimate Gospel. M-am gândit la întâlnirile și despărțirile din viața mea. Unele au fost tumultuoase, altele blânde. Niciuneia nu i-am negat valoarea. Am făcut duș. M-am trântit în pat cu laptopul în brațe. Mai bine de o oră m-am uitat la o pagină pe cât de goală, pe atât de încăpățânată fără să știu despre ce să scriu. Mi-am amintit de Ana Maria la cursul căreia am învățat să tai. Să tai din text. Și să-l citesc cu voce tare. Tot ea ne-a învățat cât de mult suntem în textele pe care le scriem și cât de vulnerabili devenim. Brusc am avut curaj și am început să scriu.