Atât de mult s-a relativizat totul, încât noțiuni cu definiții de necontestat par să capete acum sensuri de la care ne certăm și dușmănim. Bine și rău, alb și negru, întuneric și lumină, toate capătă atât de multe nuanțe și interpretări încât parcă nu mai știi dacă ce crezi și ai crezut până acum câțiva ani mai are noimă.
Gândurile astea mi se învârt în minte în vreme ce mă duc pe jos pe strada Horea spre Stația, teatrul muzical fondat în urmă cu un an de un drag prieten: actorul și tenorul Adonis Tanța. Ajung în sfârșit la spectacolul Sărbătorile vin, fă-mă să uit puțin, pe care îmi propun să-l văd încă de anul trecut. Îmi aduc aminte că pe la început de noiembrie singura mea problemă era că deja magazinele se umpluseră de articole de Crăciun și că peste tot zbierau colindele în boxe. Uite că a venit primul tur al alegerilor prezidențiale și-mi vine să strig: dați-mi înapoi iritarea aia banală de acum o săptămână, promit că n-o să mai mârâi și n-o să mai bombănesc deloc!
Intru la spectacol și la început mi-e greu să mă detașez de frici și întrebări, de lacrimile care-mi atârnă în vârful nasului de câteva zile. Mă uit la actori și la spectatori (inclusiv la mine) și văd doar vulnerabilitate și efemeritate. Suntem așa de mici și de slabi, atât de ușor de eliminat! Apoi povestea mă prinde, umorul ei, bonomia textului, muzica originală, mesajul generos, jocul actorilor pe care-i cunosc așa de bine, pentru că i-am văzut în multe alte spectacole, la Stația, dar și la Reactor: Cristina Tureanu, Paula Maria Seichei, Endre Rácz, Renata Burcă și Adonis Tanța, care este și scenarist, dar și regizor al spectacolului.
După o oră și jumătate, plec spre casă mai senină, aproape veselă. Anxietatea și nesiguranța sunt tot acolo, dar parcă le pot căra mai ușor. Mă simt solidară cu actorii ăștia tineri și curajoși care de un an de zile se străduiesc să țină în picioare un teatru, să adune o comunitate în jurul lor și le sunt teribil de recunoscătoare.
Cum aș putea trăi fără teatru, fără cărți, fără filme, fără discuțiile despre ele, fără oamenii cu care petrec ore nenumărate (și parcă niciodată destule) vorbind despre Hemingway și Murakami, despre Calvino și Flaubert, despre Junot Diaz și Lucia Berlin?
"A fi om înseamnă a merge pe sârmă fără plasă de siguranță", spune filosoful Costică Brădățan în cartea Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate, apărută la Editura Spandugino în traducerea lui Vlad Russo. Am citit-o la începutul toamnei, dar o reiau, pentru că-mi aduce exact acel gen de consolare de care am cea mai mare nevoie, acum, când simt paralizant că atârn deasupra unei prăpăstii, că schimbările nu mă întreabă dacă sunt de acord cu ele, că lumea așa cum am știut-o nu mai e deloc ușor de înțeles și povestit. Pentru că abia atunci când dau greș lucrurile încep să existe pentru noi, spune Costică Brădățan.
Eșecul, frica, nesiguranțele legate de viitor funcționează de fapt ca o hârtie de turnesol. Scot în evidență ce contează cu adevărat. Iar pentru mine devine din nou limpede că lumea mea mică, instabilă și efemeră mi-ar fi teribil de înfricoșătoare fără cărți, filme, teatru și prieteni.