Nu îmi amintesc cu exactitate când am ajuns prima dată în București, dar știu că eram deja studentă. Am plecat de acasă când aveam nouăsprezece ani pentru a-mi face un rost în lume. Așa ni se spunea pe atunci. Am rămas o provincială. Nu am făcut decât să trec din Bucovina în Transilvania. M-am simțit ca acasă, pentru că dominația fusese aceeași. Clujul reverbera amintiri dintr-un anumit fel de a fi. Bucureștiul era departe de mine. Nu doar spațial. Din multe alte puncte de vedere. Ceva din construcția mea interioară lipsea pentru a-l putea absorbi. Cu toate astea, mi-am făcut un obicei din a-l vizita pentru a merge la concerte, din a mă reîntâlni cu foști colegi de clasă care mă găzduiau, așa cum o făceam și eu când ei veneau la Cluj.
De cele mai multe ori mă așteptau în gară, înfrigurați și treziți din somn cu noaptea-n cap, pe vremea când trenurile nu aveau întârziere, când se fuma pe culoar și ușile de la vagon nu se închideau bine. Era frig și mirosea a urină de la jumătatea vagonului. Stăteam înghesuiți în compartimente de opt locuri. Citeam și vorbeam în șoaptă. Telefoanele mobile nu ne patronau viețile, iar noi nu ni le povesteam de față cu toată lumea. Se mânca pe ziare, din brișcă, și se bea țuică direct din sticlă. Mai mult moțăiam decât dormeam până ajungeam la destinație. București Nord. Nu am avut relații cordiale cu micul Paris. Din contră. Îl găseam vulgar, zgomotos, periculos și insalubru. Vorbeam limbi diferite și nu ne zâmbeam decât foarte rar. Oamenii mi se păreau străini ca specie și griul nu era doar culoarea blocurilor. Aveam pulsații neregulate. Nu reușeam nicicum să mă apropii de orașul care avea să îmi ofere atât de multe. Fac o trecere în revistă și, la o primă privire, îmi dau seama că, de fapt, Bucureștiul care nu mi-a plăcut niciodată în tinerețe, m-a răsfățat, cum poate niciun alt oraș din România nu a făcut-o. John Hammond Jr., The Rolling Stones, AC/DC, John McLaughlin, Dhafer Youssef, Avishai Cohen, Paolo Fresu, Sting, Peter Gabriel, Tony Levin, Manu Katché, Ralph Towner, Nick Cave & The Bad Seeds, Blixa Bargeld & Teho Teardo, Steve Winwood, Eric Clapton, Philip Glass.
Comparam tot timpul. Cum e la Cluj (vezi, dragă Doamne, că Ardealu-i fruntea) și ce găseam la București. Eram nedreaptă și prea puțin umblată prin lume. Nu puteam să înțeleg de ce oamenii nu erau la fel de amabili și politicoși, de ce șoferii se înjurau și claxonau în trafic. Mi se părea o barbarie socială tot ce mă înconjura de cum puneam piciorul în reședința de scaun a Țării Românești. Între timp, Clujul a devenit un mic mare București, așa cum îl percepeam eu în studenție, în vreme ce Bucureștiul începe să mi se arate sub alte forme și trăiri. Îl privesc cu deschidere, fără să-l mai judec. Cred că undeva în forul meu interior am avut întotdeauna o admirație pentru orașul ăsta al tuturor și-al nimănui. O spun din exterior. Sper să nu fiu judecată la fel de aspru cum am făcut-o eu.
Deși nu sunt o cunoscătoare, mă declar o consumatoare de artă. De orice fel. Găsesc o plăcere aparte în a mă înfrupta, în a fura din emoțiile și gândurile altora. O hoață și nimic mai mult. Îmi amintesc cu nostalgie primul contact cu teatrul bucureștean. Levantul, în regia regretatei Cătălina Buzoianu. Eram în anul doi de facultate și îmi număram banii de la o lună la alta. Biletul mi se părea exagerat de scump. Dar tata m-a învățat că pentru artă se plătește, așa că mi-am ignorat bugetul și mi-am permis o extravaganță pentru care și acum sunt recunoscătoare. Nu mai văzusem în viața mea așa ceva. După, au urmat alte excentricități financiare pentru o studentă la litere. Unchiul Vanea, în regia lui Kordonsky, m-a făcut să mă declar fan Bulandra. Am ieșit plângând și am cerut cuiva o țigară. Mi-au trebuit ani de zile să îmi doresc să merg la celălalt unchi Vania, al lui Șerban.
Așteptam cu sufletul la gură să văd când vin teatrele din București în turneu. Sunt șaisprezece ani de când Ștefan Iordache nu mai e printre noi. Eu cred că aveam în jur de douăzeci când l-am văzut, de undeva de la balcon. Nu îl puteam rata. De Dana Dogaru m-am îndrăgostit de prima dată când am auzit-o. Aveam șapte ani. Era ceva în vocea ei de hangiță care se învârtea pe turații de 33 alături de Virgil Ogășanu, ceva care m-a făcut să îmi doresc să o văd în carne și oase. Jucând. Și am văzut-o. Când m-am mai împrietenit cât de cât cu Bucureștiul, escapadele au devenit tot mai dese. Mă urcam în tren joi sau vineri de cele mai multe ori și mă întorceam luni dimineață. Într-un an Mihai mi-a dat întâlnire în fața Teatrului Național. M-a rugat să nu întârzii. Habar nu aveam ce are de gând. Nici unde voia să mergem. Am întârziat. Normal. Mă aștepta la gura metroului. M-a luat de mână și a început să fugă cu mine înspre intrare. Numele trandafirului începuse deja. Nu mi-a venit să cred. Tata văzuse spectacolul în 1998. Era în delegație la București. După zece ani a murit. La înmormântare, Eugen, șoferul care mergea cu el peste tot, și-a adus aminte cum domnul director l-a dus la teatru. Avea patruzeci de ani și nu fusese niciodată la teatru.
Luna asta am fost deja de două ori la București. Marcela m-a așteptat la aeroport de fiecare dată. Am stat în bucătărie și am povestit ca în liceu. Mi-a făcut cafea cu cardamon la ibric. Știa că vreau să văd Mary Stuart. Bilete nu se mai găseau demult. Degeaba încercase Cami să cumpere online. Se vânduseră ca pâinea caldă. Venisem convinsă că nu voi ajunge la teatru, că mă voi plimba toată ziua, iar seara poate voi bea un pahar de vin sau o bere artizanală undeva în Centrul Vechi. Dar nu a fost să fie. Pentru că providența hotărâse altfel. Marcela îmi luase cadoul de Crăciun. Ofelia Popii și Raluca Aprodu au făcut un tur de forță. Ar putea juca pe orice scenă din lume.
Portarul de la Capitol a trecut strada cu mine. Ca să mă știe în siguranță. Recepționista mi-a schimbat camera pentru că muzica se auzea prea tare. Și-a sunat șeful și a cerut un apartament. La etajul trei. Înspre bulevard. Departe de terasa și restaurantul unde erau petreceri de Crăciun. De la geam puteam să văd Cofetăria Capșa. Bucureștiul care nu mi-a plăcut niciodată în prima tinerețe devenise Bucureștiul în care abia aștept să mă întorc.