Știu că a trecut aproape o lună de la Crăciun șă că deja subiectul s-a perimat, dar eu încă trăiesc un sentiment de ușurare: hai c-am scăpat și de data asta!
Poate de aceea, una din zilele mele preferate e 1 ianuarie. Dimineața devreme, cât încă toată lumea doarme după Revelion, iar eu pot mă pot plimba prin tot orașul pe mijlocul șoselelor. Și apoi mai îmi place să plec de acasă în primele zile din an. Ca să nu trebuiască să-mi fac planuri și rezoluții pentru noul an. Să mai am un răgaz și să nu mă simt vinovată dacă nu sunt capabilă să "atac" anul cu energie, sârguință și idei noi.
Mă tot gândesc de la o vreme la toate ritualurile colective la care acum un deceniu bunăoară eram gata să particip cu entuziasm. Din ce motiv mi-au devenit, oare, nesuferite? Parcă au obosit și au îmbătrânit, le asemăn cu o doamnă sărită binișor de tinerețe, care însă refuză să accepte că timpul a trecut. Își face liftinguri și operații estetice până rămâne complet lipsită de expresii faciale. Nu-i mai poți citi nimic pe chip. Nu mai poate să râdă, să se încrunte sau să zâmbească. Un chip impecabil, din porțelan care nu îți mai spune nimic.
Da, mă simt obosită și demotivată. De vină o fi "Blue Monday"? Altă "modă" colectivă care ne dictează să fim deprimați după sărbători.
Dacă dăm la o parte toate aceste condiționări ale culturii pop care parcă în ultimii ani au devenit norme tiranice de la care n-ai voie sau nu poți să te abați ce rămâne, ce ne rămâne?
În 2 ianuarie m-am urcat în mașină și am plecat. Departe de salata boeuf și de sarmale, departe de obligații profesionale puse oricum pe pauză, departe de agenda nouă cu coperți roșii pe care la întoarcere voi fi silită să o umplu cu îndatoriri, întâlniri și termene-limită de neevitat: expiră ITP-ul mașinii, trebuie plătite impozitele, nu uita de dentist și de toate lucrurile pe care le-ai amânat "până după sărbători".
"Dupăsărbători"-ul e deja aici iar eu fug cât pot de el. Din fericire, avem în sfârșit un pic de autostradă care ne permite să ieșim din țară după vreo trei ore și jumătate. Și tot din fericire, nu mai avem nici controale la frontieră. Poți să ajungi până la Atlantic fără să te întrebe cineva unde mergi.
Nu ne-a avut nimeni grija, am mers de-a lungul Tisei și am traversat Dunărea, am intrat în toate muzeele care ne-au ieșit în cale, am băut cafea și am ascultat jazz în cafenele peste care am dat întâmplător, ascunse pe străduțe laterale, departe de traseele turistice obișnuite.
Dacă plec de acasă în zilele de după sărbători am același sentiment pe care-l am de regulă într-un aeroport: n-am biografie, n-am trecut, aproape că nici viitorul nu mă interesează mai departe de cursa pe care o aștept și de cartea pe care o am în geantă.
Cinci zile din primul an le-am petrecut în Sudul Ungariei, la Szeged și la Pécs, învârtindu-ne printre localnici și puținii turiști, deplasându-se cu lentoare, ca și noi, dintr-un loc în altul. Am stat într-o berărie în care la două mese din spate erau adunați câțiva bătrâni care jucau calm și senin cărți, am intrat într-o clădire Art Nouveau în care ne-am afundat în ape termale sau în căzi cu spumă și bulbuci, am mâncat ciorbă de pește la ceaun și am citit cărți cu spioni și sticlărese. Am simțit că îndepărtez multe straturi ale unei identități care nu-mi aparține și pe care o car după mine fără să vreau. Nu știu cum aș putea prelungi mai mult starea asta care-mi permite să mă detașez și să reacționez cu mai puțină teamă, furie sau frustrare la lucruri care se întâmplă în jurul meu și pe care nu le pot controla sau schimba. Dar mi-ar plăcea să aflu secretul ei, pentru că-mi oferă o privire mai limpede și mai detașată asupra lucrurilor cu adevărat importante pentru mine.