Cutia cu papiote

E întuneric de-a binelea. Oamenii se retrag la casele lor cărând gânduri în sacoșe din plastic pe care le vor împături frumos și le vor pune în altă sacoșă. Mai mare. În spatele frigiderului sau în ultimul sertar de la dulapul cu linguri. Vor uita de ele, așa că vor cumpăra altele pe care le vor înghesui pe unde vor apuca. Cu furie și ciudă. Pe ei.

De azi dimineață e mai frig și îmi place. Îmi era dor de aerul rece de iarnă. E sfârșit de noiembrie. În câteva zile ne vom vota iar viitorul fără să știm pe cine să alegem. Ne-am obișnuit deja cu răul mai mic, mai puțin nociv. Sau, cel puțin, așa am ajuns să credem. Ne vom face datoria civică, vom sta la cozi, ore bune, dacă va fi cazul, dar știm deja că sufletul va fi îndoit și nu va crede. Pentru că nu mai poate.

Azi am purtat un kilt scoțian. Din lână. Made in Scotland scrie pe eticheta de la spate. Modelul e maro cu alb murdar, mai bine zis culoarea untului de casă. Mi-am luat ciorapi verde fistic pe care i-am rulat cu calm pentru a putea să-i întind bine. De la degetul cel mare până sus pe coapse. Piciorul drept era mai aproape de mine, sau poate că am vrut să încep ziua cu dreptul. Ușor, am dat drumul materialului pe care îl sucisem cu mâinile care îmi sunt mai tot timpul reci. Am urmărit ca țesătura să meargă drept pe fluierul piciorului, acolo unde m-am lovit când încă nu știam că oameni mult mai tineri decât mine acum vor muri pentru ca eu să pot vota liber. M-am gândit la femeile din familia mea. Purtau ciorapi din mătase pe care și-i remaiau singure dacă li se ducea vreun fir. Aproape că nu se vedea. Se aplecau cu răbdare și îndemânare peste tot ce se strica. Pentru că știau de la mamele lor cum să repare. Aproape orice. Și pentru că vremurile erau grele.

Am continuat să îmi trag ciorapii până când am dat de o gaură care nu știu când sau cum apăruse. M-am oprit și i-am dat jos, cu o delicatețe aparte, până la jumătatea coapsei. Nu apucasem să îi trag până sus. Piciorul stâng își aștepta rândul. M-am îndreptat către sertarul în care țin cutiile cu ațe, nasturi și elastice. Am scos-o pe cea rotundă, emailată. Alb cu roșu. Am ridicat capacul sub care se odihneau papiote și mosoare ale căror culori și fire mă îmbiau să le aleg. Am căutat un ac mic prin gaura căruia am trecut firul de ață doar o dată. Mi-am umezit degetele cu limba, apoi am făcut un nod aproape imperceptibil. Am început să cos și mi-am amintit că nu am luat o bucată de ață-n gură. Ca să nu uit. Așa îmi spuneau mama și bunica. M-au învățat să festonez materialul și să-mi fac singură tivul la fuste. M-au pus să desfac și să o iau de la capăt de fiecare dată când li se părea că nu e corect făcut. Au întins pânză pe gherghef și au avut răbdare până am terminat de cusut ultimul rând în cruce. Au desfăcut veste din lână pe care le-au depănat în gheme și le-au ținut în pungi în lada de la pat. M-au învățat să împletesc și să croșetez. Doar ca să știu. Am terminat de cusut pe dos. Am tăiat restul de ață cu atenție. Am întins ciorapul pe mâna făcută pumn. Nicio urmă de gaură sau cusătură. Mama ar fi mândră.

Am continuat să mă îmbrac și m-am gândit că deja au început pregătirile pentru Târgul de Crăciun. Va mirosi a vin fiert cu mirodenii. Dean Martin va încălzi Piața Unirii cu vocea lui inconfundabilă. Familii cu copii vor trece pe acolo zilnic. Pentru o turtă dulce și un măr caramelizat. Alte familii cu copii vor privi de la distanță și nu se vor putea atinge de nimic din cornul abundenței la care Mathias Rex va privi de sus. Condescendent. Sau poate cu regret. Mi-ar plăcea ca fiecare copil măcar o dată să vină cu părinții la Târgul de Crăciun. Să poată mânca tot ce își dorește. Pe săturate.

Mi se trage de când bunicu' a făcut pușcărie, deși eu nici în vis nu existam pe-atunci. Soțul vecinei fusese ridicat și el. Tot de miliție. Două femei și patru copii despărțiti de un gard de-a lungul căruia alergau toată ziua. Un gard peste care femeile își dădeau una alteia cartofi și mere ca să aibă cu ce hrăni copiii. Fără să se plângă. Pentru că nu mai aveau putere și pentru tristețe.

Am pus papiotele înapoi în cutie. Mi-am trecut mâna peste fiecare dintre ele. Am zăbovit o clipă și m-am întâlnit cu toate femeile din familia mea. Ne-am uitat unele la altele și am fost mulțumite de ce vedem. Ne-am mângâiat ridurile și ne-am luat în brațe. Am stat așa o vreme cu capul pe pieptul celeilalte. Ne-am asculat bătăile inimii și, în sfârșit, ne-am auzit. Pentru că ne-am înțeles. Acum aveam toate fire de păr alb și zâmbete împăcate.