Despre oameni și cărți

Mi-s toate gândurile făcute ghem și nu știu cum să fac să găsesc firul pe care să-l trag ca să le descâlcesc. Tot împing termenul limită de predare a acestui text, care ar fi trebuit scris și trimis de mult. Tot aștept să mi se limpezească mintea, să înțeleg de unde ar trebui s-o pornesc. Și nu pentru că n-aș ști despre ce să scriu. Din contră, ar fi foarte multe de spus despre săptămânile care au trecut.

Îmi aduc aminte de Lecțiile lui Ian McEwan, cel mai recent roman al său, al șaptesprezecelea, pe care l-am citit la începutul verii. Vreau să evit cu orice preț epitetele banale pe care le-aș putea folosi ca să descriu cât de mult mi-a plăcut povestea lui. Mi-au rămas multe scene în minte, însă dintre toate cel mai mult m-a mișcat momentul în care protagonistul, Roland Baines, aflat la finalul vieții, stă la masa din bucătărie împreună cu ai lui. Stă și e fericit, iar această fericire calmă și domestică îi creează și un acut sentiment de vinovăție: cum e posibil să te simți împlinit în mica și meschina ta bucătărie (sau bulă) când lumea pare să se ducă de râpă? Cum se poate să nu ieși, cum e posibil să nu protestezi, să nu urli, să nu fii înfricoșat de viitor, să nu trăiești într-o stare de angoasă continuă, când vezi că totul în jur o ia razna? Istoria mare, nebună, copleșitoare, suprapusă peste micile noastre vieți, peste bucuriile mărunte și satisfacțiile personale și atât de banale.

Săptămâna trecută a ieșit la editura clujeană Actual o carte de memorii de a căror apariție s-a îngrijit Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. Autorul lor, Avram Mihai, este bunicul unei prietene foarte apropiate, cu care am fost și colegă la radio foarte mulți ani, Anca Băltan. Ea a transcris amintirile bunicului său care s-au păstrat în patru caiete scrise cu creion chimic și cu o caligrafie de început de secol XX, foarte asemănătoare că scrisul de mână la bunică-mii. Autorul lor rememorează copilăria sa la Lancrăm și foarte multe evenimente istorice consemnate în manualele de istorie: Unirea din 1918, preluarea instituțiilor transilvănene de către autoritățile române, primul război mondial pe care autorul îl numește "bătaie". Și cât de bine îmi cade să citesc acest cuvânt: marele război capătă un soi de atribut burlesc, pentru că, dacă te poți detașa și dacă poți privi cu suficient de multă ironie, ce sunt războaiele decât încercări ridicole ale unor oameni care vor cu orice preț să-și impună voința altor oameni. Știu, nu poți privi lucrurile atât de reducționist și de frivol, pentru că războiul nu are în el nimic comic, aduce doar frică, foame, moarte. Și totuși, pe tot acest fundal al istoriei mari, se desfășoară istoria mică, viața de zi cu zi a unor oameni care se adaptează, trăiesc, se îndrăgostesc, au planuri legate de studii, își cumpără dicționare și cărți, învață gramatică franceză. Îi citesc Amintirile lui Avram Mihai și mă gândesc din nou la același fel în care istoria mare îți condiționează viața de zi cu zi, dar nu-ți anulează umanitatea, curiozitatea, generozitatea.

Citesc un roman scris de Eric Chacour, un autor canadian de expresie franceză, născut la Quebec din părinți egipteni și mă pregătesc pentru un interviu cu el. Romanul Ce que je sais de toi (în engleză What I Know about You) va apărea în 2025 și în traducere românească, la editura Humanitas Fiction. Cartea începe la Cairo în 1961 și se încheie tot la Cairo, la începutul anilor 2000. Este o poveste de dragoste a unui tânăr medic egiptean silit să emigreze în Canada.

"Omenirea este o specie nomadă, care la un moment dat s-a oprit din peregrinări", spune Eric Chacour în cartea lui, iar ideea mi se pare tulburătoare. Dacă, într-adevăr, menirea noastră este să umblăm prin lume, iar noi stăm înfipți într-un loc, încercând să ne creștem niște rădăcini care mai mult ne încurcă decât ne hrănesc? Vorbesc cu Eric despre asta, iar el îmi răspunde că pentru el literatura și succesul cărții au venit tocmai ca o revelație și ca o deraiere neașteptată de la felul în care-și imagina propriul parcurs. Și până la urmă, ce e literatura dacă nu un mijloc prin care să rătăcești prin lume? Și să cunoști o grămadă de oameni foarte diferiți cu care să vorbești iar și iar despre cărți, traduceri, cuvinte.

Sau despre tăceri, așa cum face Ioana Stăncescu în cel mai recent roman al ei, apărut la Editura Trei, Tăcerea vine prima, pe care l-a lansat și la Cluj săptămâna trecută. De Ioana mă leagă o biografie asemănătoare și un parcurs profesional similar: suntem colege la radio și avem aproape aceeași vârstă. Așa că între noi numai loc de tăceri nu e. După ce înregistrăm un interviu, pornim la întâmplare prin oraș. E o zi cu soare, călduță și calmă, iar noi povestim despre cărți și literatură, despre job și despre copii, despre excursii și concedii, despre studenție și despre copilărie.

Mă simt bine și în același timp mă gândesc că ar trebui să mă simt rău, să mă îngrijorere războiul de la graniță, rezultatele alegerilor din America și posibilele rezultate catastrofale ale alegerilor care urmează peste două săptămâni și la noi. Istoria mare care-și face loc cu bocancul în viața mea. Și totuși, eu cobor flecărind pe strada Racoviță, mă întâlnesc cu o sumedenie de prieteni într-o librărie, povestesc la Filo despre literatură cu un scriitor canadian, mă gândesc că a mai trecut un an și că ar trebui să-mi trimit la secretariat concediul pe anul viitor, deși încă nu știu când și dacă voi putea călători pe undeva.

Micile și banalele mele bucurii, cărțile și oamenii pe care ele mi le scot în cale sunt suficiente ca să mă ajute să merg mai departe și să privesc cu un soi de speranță (năroadă și deloc susținută de realitate) spre anul care vine.