Ziceam că

Am văzut zilele trecute că la food court-ul din mall s-a introdus o mașinărie de la care poți să-ți comanzi de mâncare. Un aparat modern, la care tastezi câți burgeri cu ketchup, muștar și cartofi prăjiți vrei. Apoi plătești cu cardul, iar mâncarea îți vine gata ambalată. O iei și pleci, sau te așezi la una din măsuțele colorate și mănânci. Singur și netulburat de nimeni. Cu ochii în telefon. Și la magazinul din cartier s-a introdus sistemul self check-out. Îți cântărești legumele și fructele, îți scanezi singur cumpărăturile, le pui în plasă, plătești, pleci. Și curierul a fost înlocuit de easybox. Tastezi un cod, se deschide un dulăpior, ridici produsele pe care le-ai comandat în fața calculatorului. Singur. Taci. Pleci.

Ce bine e! Ce simplu e! Ce grozav că nu mai ai de-a face cu acritura aia de casieriță care se uită la tine ca la o pagubă, ba chiar te ceartă când uiți să legi punga și merele ți se împrăștie pe tejghea. Și ai scăpat și de curierul pe care trebuie să-l fugărești prin cartier, pentru că veșnic ajunge când nu ești acasă. Și de vânzătoarea de bilete de la gară ai scăpat. Nu mai trebuie să stai cocoșat pe ghișeu ca să auzi ce mormăie în timp ce-ți eliberează biletul de tren. Și la o adică, poți să-ți faci toate cumpărăturile din fața calculatorului, plătești facturile, transmiți electronic cereri și formulare, te programezi online când îți expiră buletinul și pașaportul. Dacă mă străduiesc, pot să nu interacționez o zi întreagă cu o altă persoană în carne și oase. Sau pot să nu deschid gura deloc ore în șir.

Ce de timp liber am câștigat așa, o grămadă de timp în care pot să scrolez pe Facebook, pe Insta și pe TikTok. Ca să învăț despre self help, self care și self improvement, să aflu care sunt cele 5 semne clare că el mă place în secret, sau cum să curăț o rodie fără să-mi pictez pereții bucătăriei în picouri de un roșu aprins.

Acest text ar fi trebuit să fie despre tristețe, singurătate și alienare. Despre sentimentul de iritare care mă copleșește după ce-mi dau seama că a mai trecut o zi în care am pierdut o grămadă de vreme stând cu telefonul în mână. Pe care îl pun deoparte scârbită și plictisită și pe care îl apuc din nou, într-un gest reflex de care nu pot scăpa, la câteva minute după ce l-am abandonat pe masa din bucătărie și m-am jurat că nu-l mai ating. Despre toate acele imagini și filmulețe peste care treci pentru că nu te interesează, dar care se acumulează undeva în fundul minții ca un soi de nămol gros și rece care-ți creează un sentiment de inutilitate, disconfort și saturație.
Despre gândurile astea obsedante am vrut să scriu și toată săptămâna le-am învârtit în minte, însă vineri seara am mers la teatru și m-am răzgândit.

Am ajuns în sfârșit la Teatrul Maghiar, la spectacolul Romeo și Julieta, în regia lui Attila Vidnyánszky jr. O montare modernă și surprinzătoare despre care dacă aș vorbi mi-ar fi greu să nu folosesc superlative.

Decorul amenajat pe scena din sala mare reproduce o piscină placată cu faianță albastră, în care publicul se așază de jur împrejur pe niște gradene, printre actori. Ca spectator ești fizic introdus în poveste și faci parte din ea, ești întrebat, implicat, vezi tensiunea, concentrarea, mușchii care se încordează, transpirația care curge pe frunți, râsul actorilor e și râsul tău, spaima, groaza, confuzia, bucuria ajung și la tine direct, copleșitor. Uiți unde ești, cât timp a trecut, nu te miști deloc, deși gradenele pe care stai nu sunt deloc comode.

Unul dintre actori îmi întinde mâna, iar eu i-o apuc ca prin vis, îi simt căldura și fermitatea. E un gest spontan, îl fac fără să-mi dau seama, atingerea noastră durează doar o fracțiune de secundă, actorul își continuă rolul, eu îi simt încă multă vreme căldura palmei în palma mea. E ca în copilărie, atunci când ne jucam de-a "ziceam că eu sunt Julieta, iar tu Romeo". Ziceam că suntem și credeam, eram. Credeam că suntem și chiar eram zmei, prințese, gimnaste, șoferi de autobuz, piloți de avion sau de rachetă. Puterea cuvântului, a imaginației, a minții și a sufletului de a crea sens, conținut, o lume. Împărtășirea, sentimentul că nu ești singur și că totul are rost. Acest "ziceam că" miraculos pe care l-am regăsit în jocul minunaților actori de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în atingerea fugară a mâinii care mi-a deturnat textul și gândurile și care m-a umplut de bucurie și speranță, de senzația că trăiesc plin, viu, adevărat.

Poate că lumea de azi e o lume a alienării, a disperării și a exasperării, a violenței și a războiului. Și de cele mai multe ori așa este. Însă rămâne mereu în noi bucuria jocului, a firescului, a atingerii, a prezenței celuilalt, pe care nicio mașinărie, aplicație sau tehnologie, oricât de sofisticată, n-o va putea înlocui. Textul meu despre singurătate devine un text despre umanitate, despre cât de important e teatrul, cât de importante sunt literatura, muzica, pictura, tot ceea ce omul creează în imperfecțiunea, fragilitatea și efemeritatea lui. Am simțit asta atât de puternic și știu, știu, știu că asta o să ne salveze mereu.