În loc de ziua educației

În fața mea stă Ilinca. În spatele ei Laura. Bianca și Mara s-au așezat în ultimele două bănci de la geam. Pe rândul din mijloc sunt Matei, Theodora, nou-venită în clasă, Carla și Darius. Pe rândul de la ușă, în funcție de prietenia pe care și-o poartă, stau Sandra, Rebecca, Roxana și Alex. Mara e singura care lipsește. Mă uit la ei zâmbind. Sunt în clasa a zecea. Anul trecut ne-am întâlnit pentru prima dată. Am luat-o de la zero, ca în orice relație. Ne-am urmărit cu atenție și răbdare fiecare gest. Am învățat împreună o limbă nouă.

Nu am mai avut ore în sala cincisprezece de ani de zile. În spatele clasei este o pianină veche pe care colega mea de muzică o folosește pentru a-i învăța pe copii să construiască arpegii. Rar mi se întâmplă să stau jos, la catedră, în timpul orelor, dar azi aleg să o fac. Am pregătit un test de lectură, din primele șase capitole din Dorian Gray.

Asta după ce am disecat fiecare capitol în parte, după ce am vorbit despre ce înseamnă frumusețea pentru fiecare dintre ei. Sunt maturi și au curaj să se exprime liber. I-am încurajat de la început să își spună părerile. Le-am explicat de ce nu trebuie să ne placă aceleași lucruri, așa cum le-am spus că e important să știe să își justifice preferințele. Am vorbit despre experiențele de viață care ne creionează sensibilitatea și personalitatea. Despre mediul în care am crescut. Despre felul în care am fost iubiți și despre cât de important este să știm să spunem lucrurile pe care vrem să le spunem. Despre fragilitatea noastră și a celorlalți, despre tipurile de atașament pe care le-am dezvoltat. Am discutat despre nevoia de a le face pe plac celorlalți din teama de a nu fi respinși. Mi-au mărturisit că frumusețea înseamnă iubire, loialitate, autenticitate, apreciere, încredere în sine, bunătate. I-am întrebat ce e încrederea în sine pentru ei și nu au ezitat: acceptare și respect față de propria persoană. Să îți dai voie să greșești, a continuat cineva din spatele clasei. A fost răspunsul care mi-a plăcut cel mai mult.

Stau la catedră. Vivaldi se aude în fundal. Asta după ce i-am întrebat dacă ar vrea să scrie lucrarea cu sau fără muzică. În timp am observat că au o slăbiciune pentru Satie și Sakamoto. Îi liniștește. Mă uit la ei și îmi spun că e timpul să le fac cunoștință cu Fazil Say. Poate chiar săptămâna viitoare. Îi privesc și îmi plesnește inima de bucurie că sunt elevii mei. Au o energie bună. Știu să dăruiască. Nu așteaptă doar să primească. Mi-o arată prin gesturi mici, când intru în sala de clasă și mă îmbie să iau struguri din caserolele pe care le lasă deschise pe masă. Mă întreb ce am făcut să-i merit. Îmi întind câte o bomboană sau mă servesc cu clătite. Fetele îmi spun că sunt făcute de ele. Îmi dau ce au ei mai bun. Iar eu încerc să fac la fel.

Duminică voi merge cu o parte dintre ei la cinema, să vedem pe ecran mare La vita è bella. Unii au văzut deja filmul, acasă, dar vin pentru experiența pe care cinematograful o oferă. I-am încurajat să își invite părinții la film. Un gest mic de iubire de care poate au nevoie. Le-am vorbit despre cât de important poate fi pentru părinți să fie îmbrățișați, să audă și ei te iubesc. Nu, nu am copii, dar îmi place să cred că orice gest de afecțiune face mai ușoară cea mai grea meserie din lume.

Mă uit la ei în timp ce scriu. Unii își mușcă obrazul sau își molfăie buzele, alții strâng pixul între degete și se încruntă. Mă întreabă dacă pot să își mai ia o foaie. Eu încerc să ghicesc felul în care sunt iubiți. Sper să fie iubiți. Le spun că sunt mândră de ei și că sunt minunați. Poate cineva are nevoie să i se reamintească. Își ridică ochii de pe lucrare și îmi mulțumesc. Apoi se reapucă de scris. Frenetic aproape. Îi asigur că voi sta și în pauză dacă au nevoie de timp. Când decid că au terminat, Maia se ridică și adună lucrările. Theodora vine la catedră. Se scuză că i s-a terminat mina de la pix și a continuat cu creionul. O liniștesc. Nu trebuie să își facă griji.

Nu am vrut niciodată să fiu profesoară. Am mai spus-o. Cu toate astea, iată-mă la catedră, în cel de-al douăzeci și unulea an. Am momente în care mă întreb ce forță interioară mă face să mă întorc zi de zi la școală. Greșesc și o iau de la capăt. Îmi cer iertare fără să simt că mă înjosesc. Lucrez cu suflete pe care, cu siguranță, le rănesc. De multe ori și o privire e de ajuns să stârnească furtuni interioare greu de liniștit.

Mă gândesc deseori la profesorii pe care i-am avut. Am fost o norocoasă. Nu m-am simțit niciodată umilită la școală. Mă întristez de câte ori cineva îmi povestește contrariul. Am avut profesori buni. De la tanti Sorina știu engleză. Era blândă și avea răbdare. Îi datorez enorm. Mă bucur că i-am spus-o înainte să moară. De la diriga am învățat să pun muzică în timpul orelor. Mă uitam la ea cu admirație. Îi țin minte mâinile cu degete lungi ale căror unghii erau lăcuite cu roșu. Era frumoasă și distinsă. Ne punea jazz în timpul orelor de engleză. Unii profesori de la facultate mi-au arătat cum să dau libertate de interpretare.

Dar, cel mai mult, cred că am învățat de la fetele mele, cum îmi place să le spun. Toate sunt de o vârstă cu mama. M-au văzut când încă nu îmi dădusem definitivatul și nici măcar nu eram titulară. Nu eram fiica, sora sau soția cuiva. Lucru care explica multe pe vremea aceea. An de an mergeam la titularizare. Cel mai mare abuz sistemic pe care l-am simțit eu. Mi-a mâncat veri și ani din viață. Mă înscriam la fiecare curs pe care îl făceau. Sâmbătă de sâmbătă mă trezeam dornică să mai fur ceva de la ele. Le sorbeam cuvintele. M-au vrut lângă ele. Veneau cu metode noi pe care, la rândul lor, le învățaseră la cursuri de formare în Marea Britanie. Sue le adunase în jurul ei și le mentorase pentru ca ele să poată da mai departe. Și au făcut-o. Cu cea mai mare dăruire. Am vârsta pe care o aveau ele când ne-am cunoscut și îmi vine să strig în gura mare că tot ce știu ca profesoară, de la ele știu.

Îmi strâng lucrurile de pe catedră, pun lucrările în rucsac și ies din sala cincisprezece, acolo unde pianina cea veche din spatele clasei va aștepta răbdătoare să treacă alte și alte mâini peste ea. Pe coridor se aud râsete. Guri flămânde mușcă din sandviciuri făcute cu grijă. Încerc să mă feresc, să nu mă izbesc în elevii care aleargă să își vadă prietenii din clasele paralele. Mai am o oră și voi pleca acasă, dar mă voi întoarce luni.