De când am aflat că o să apară în librării Chiorpangiu am fost foarte curioasă să îl citesc și m-am bucurat când am primit un exemplar.
N-am avut nevoie de mai mult de o zi și jumătate ca să termin cartea și i-am scris un mesaj autorului, spunându-i că fie o să mor de râs, fie o să mor de plâns la final. Să mă explic!
Chiorpangiu (n-o să vă dezvălui ce înseamnă acest cuvânt și nici ce rol are în poveste) nu este o operă de ficțiune. Florin își povestește copilăria și adolescența la Brăila și o face pe un ton așezat și mucalit, cu o atenție impresionantă la detalii și cu un talent desăvârșit pentru dialoguri. Apar în poveștile lui bairamurile și bluzanele adolescenței noastre, Depeche Mode și prăjiturile Sinaia, Brateș sau amandină (nicăieri în lume nu sunt mai bune ca la Brăila, vă rog să mă credeți) amintiri de la practica agricolă obligatorie, căldura ucigătoare a Bărăganului vara în câmp deschis, părinți, bunici, unchi, veri și mătuși care vorbesc și se comportă exact ca părinții, bunicii, unchii și vecinii mei. Am găsit în cartea lui cuvinte și expresii pe care le-am auzit doar la Brăila (bocciu, a da în boghi, a se copăni, piftele) dar și moduri de adresare pe care și eu le foloseam în copilărie, spre exemplu minunatul "tac-tu-marea" cu un articol hotărât feminin care sfidează orice regulă logică sau gramaticală, dar în care eu m-am cuibărit citindu-l ca-ntr-un culcuș moale, cu gust și miros de acasă.
Am citit Chiorpangiu cu harta Brăilei la îndemână, căutând străzile Orientului sau Unirii, despre care-mi aminteam doar vag unde se află, și amuzându-mă de felurile în care era pocit numele bulevardului Karl Marx: Carl Max, Kan Macs etc. Mi-am amintit de ultima vizită a lui Ceaușescu la Brăila în octombrie 1989 și de orele pe care le-am petrecut în fața Sfatului popular împreună cu colegii de liceu, așteptând coloana oficială și plictisindu-ne teribil. Era o toamnă caldă și știu că spre seară ne-am lungit pe asfaltul călduț de la soare și foarte zgrunțuros.
Florin povestește cum l-a pălmuit doctorița care l-a operat de amigdale ca să-l oprească din plâns, sau cum tatăl lui îi scotea dinții de lapte cu patentul. Scenele astea m-au făcut să râd în hohote, și tot ele m-au făcut să mă întristez. Mi-am adus aminte de copilăria și adolescența noastră în care mulți adulți îi tratau pe copii cu indiferență, cinism, uneori de-a dreptul cu cruzime. Profesori care ne umileau sau ne loveau, maiștri de practică industrială care inventau pedepse brutale pentru cele mai mici abateri, care râdeau de orice neputință fizică sau psihică, de felul în care arătam, ne comportam, ne manifestam. Singura metodă prin care puteai scăpa de violență și dispreț era să devii invizibil, cât mai șters și mai nebăgat în seamă.
Desigur, am avut și eu partea mea de umilințe, bătăi și jigniri din partea adulților (să scrii cu mâna stângă era motiv major de luat palme peste cap), însă marele meu noroc a fost că am avut părinți și bunici care au știut să gestioneze șocurile majore și să păstreze mereu o atmosferă echilibrată care mi-a permis să mă redresez. Pe vremea aceea, cuvânt "traumă" nu era la modă, iar pe noi nu ne învăța nimeni să analizăm ce simțim și cum să ne apărăm de avalanșa de abuzuri de care aveam parte.
De fiecare dată când citesc sau îmi amintesc de copilăria mea fac comparație cu lumea în care a crescut copilul meu. Diferențele dintre noi sunt enorme, mult mai mari decât cele dintre noi și părinții noștri.
Și mă gândesc că nu-i de mirare că generația mea a devenit o generație de părinți-elicopter, gata să intervină - uneori disproporționat și vehement - atunci când sesizează chiar și umbra unui posibil abuz.
Copiii noștri sunt sensibili ca fulgii de nea sau prea supărăcioși? Posibil! Însă, spre deosebire de noi, știu să spună răspicat atunci când ceva nu le convine, știu să chestioneze, să nu ia totul de-a gata, nu se tem să pună întrebări și nu se mulțumesc cu răspunsuri de tipul "asta e și n-ai ce-i face".
Nu-mi place să critic generațiile noi și mă feresc ca dracul de tămâie de expresii "eheei, pe vremea mea era mai bine". Iar celor ce se arată exasperați de copiii de azi le-aș spune că n-ar strica să se întrebe dacă n-au și ei vreo contribuție la felul în care sunt tinerii acum. Și tocmai de aceea cred că este o mărturie valoroasă Chiorpangiu lui Florin Duțu. Ca să nu uităm lumea strâmbă în care am crescut și să avem doar nostalgii moderate și punctuale legate de ea.