Pătura verde

Ies pe balcon în pijamale. Mă învelesc în pătura verde pe care am cumpărat-o acum trei ani. Pe cea gri o întind pe scaunul lung pe care mi l-a făcut cadou Alexandrina. Nu mai suportam să stau la bloc. De fapt, căutam o schimbare pe care nu știam cum să o numesc. Ursi mi-a adus trei farfurii și două furculițe. Preferata mea e cea cu maci. Nu am dorit să iau cu mine prea multe lucruri din apartamentul în care locuisem zece ani. În două săptămâni am reușit să mă mut. În plină pandemie mi-am luat lumea în cap și am plecat fără regrete sau prea multe explicații. Stau într-o mansardă despre care îmi place să cred că m-a ales. Nu e în purgatoriu.

Trec ușor cu mâna peste pătura verde pe care am cumpărat-o cu Andreea. În Peugeot-ul albastru 207, am reușit să înghesuim o bibliotecă pe care mi-a montat-o un prieten. Cărțile nu sunt aranjate frumos. Stau unele peste altele și mă privesc în fiecare zi în timp ce chicotesc. Eu pretind că nu știu ce se întâmplă. Aud șoapte din țări a căror limbă îmi e străină. Caut să o învăț, dar provoc gelozii. Mângâi ușor cărțile care încă mă așteaptă răbdătoare. Fiecare se vrea citită. Mă uit la lucrurile din jurul meu și văd oameni. Ies pe balcon și mă întind pe șezlong. În picioare am șosete din lână împletite de mama. Aburii cafelei fac arabescuri în aerul rece al dimineții. La răsărit cerul dă să plesnească în culorile plămânilor. Iau prima gură din cafeaua care nu mă mai trezește de multă vreme, dar pe care o beau cu înghițituri mici. Un ritual prin care îmi exprim recunoștința pentru întîlnirile din viața mea. Indiferent cum au fost ele. Obrajii simt mirosul rece al dimineții. Nările caută să respire cu nesaț aerul înțepător care se va domoli în timpul zilei. Țevi de eșapament vor începe să circule pe strada care încă doarme și-l vor încălzi. Mai mult și mai mult. Până se va răzbuna.

M-am născut iarna, dar am învățat să iubesc fiecare anotimp în parte. Îmi place să vorbesc în continuare despre anotimpuri, deși îmi dau seama că, de la un an la altul, iau prostul obicei al speciilor rare. Dispar. Măcar de-ar fi migrat. Aș fi știut că se întorc. Îmi place toamna, în ciuda zilelor care se grăbesc să își scurteze activitatea. Au alt program. Special. Asta pentru că au primit derogare de la împărăția zilelor și-a nopților în care Șeherezada încă încearcă să rămână în viață. Curioasă, mă întreb cu ce își umplu ele timpul. Ce fac atunci când nu le văd. Stau pe balcon și beau cafea cu înghițituri mici din cana în care Alice s-a cuibărit. Curiouser and curiouser stă scris pe porțelanul fin pe care, din neatenție, l-am ciobit într-o parte. Septembrie nu e doar Neil Diamond sau Barry White și nu vine doar când unul dintre noi nu este. E luna în care tații mor și lumina e mai blândă.

Trag pătura verde până sub bărbie. E moale și miroase a curat. Îmi întind picioarele și îmi răsfir degetele în șosetele a căror lână înțeapă cât să nu uit că trăiesc. Pisicile fac la fel. Nu știu să torc, dar scot icnete scurte de plăcere. Le-am analizat comportamentul și acum cred că aș putea face la fel. Nici vorbă. Știu doar să mă alint. În rest, îmi pasă mai mult decât aș vrea. Și ăsta e un semn de viață. Inspir adânc. Las aerul să intre. Cutia toracică se ridică vizibil, dar încet. Inima și pulmonul se salută cu o curtoazie demult uitată. El își scoate pălăria în timp ce ea schițează un gest cu capul aplecat ușor înspre dreapta. Se înțeleg din priviri. Își zâmbesc și trec mai departe. Fiecare are treaba lui. Sunt angajați în relații stabile, dar care nu exclud finalitatea. Țin aerul în piept până când simt că e timpul să îi dau drumul să iasă. Îl eliberez. Istoria m-a învățat păcatul înrobirii și mă feresc cât pot de mult de el. Am altele în schimb.

Stau întinsă pe scaunul gri cu picioare negre. Mai am o gură de cafea pe care nu mă îndur s-o beau. Mă uit la singurul măr din grădină. Crengile îi sunt grele, asemeni sânilor plini cu lapte. Azi îi voi culege fructele și le voi împărți. Dinți albi se vor înfige-n ele, iar setea va fi domolită. Îmi voi rupe un măr pe care nu îl voi spăla. Îl voi șterge de haine și apoi voi mușca din el cu nesaț. Gura mi se va umple cu zeamă și savori o mie. Îl voi mânca pe stradă, în drum spre școală unde merg cu bucurie pentru că încă mă mai pot juca. Și pentru că sunt liberă. Să îmi iau seva asemeni mărului din grădina unde frunzele încep să cadă. Pentru că e în firescul lor. Trag pătura verde până sub gât. Mai stau preț de o respirație și-o bătaie din gene. Apoi mă voi ridica și voi pleca în ziua care s-a spart de-a binelea în fiecare colț din mine.