Rămășițele fricii

Suntem în aeroportul din Charleroi, lângă Bruxelles, avem de așteptat la o coadă destul de lungă. În jurul nostru se vorbește în franceză, portugheză, flamandă, română, engleză. Nu vreau să trag cu urechea, dar ajung la mine frânturi de conversații. Relatări amuzante sau triste, planuri pentru zilele viitoare, neliniști, bucurii, tristeți și indignări. Așteptăm și noi, fiul meu și cu mine, să trecem de controlul de securitate și să mergem spre poarta de îmbarcare și să zburăm mai apoi spre casă, la Cluj. Ieri seară am făcut baie în Marea Nordului, azi dimineață ne-am trezit în Olanda, ziua ne-am petrecut-o în Belgia, la noapte vom dormi acasă, în România. În ultimele cinci zile, am schimbat avioane, autocare și trenuri. Am aterizat în Belgia, am mers cu trenul spre Olanda, am revenit în Belgia. Am așteptat pe peronul greșit, ne-au urcat în trenul greșit, am încercat să ghicim cum merg automatele de bilete, ne-am ghidat după Google Maps, am umblat cu un rucsac în spate prin locuri foarte îndepărtate de casă. Am mers la operă la Amsterdam, ne-am plimbat cu o barcă electrică pe canalele orașului, am lipăit pe străzi la Haga desculți, cu tălpile pline de nisip. Am băut bere belgiană, am mâncat la un restaurant palestinian și la unul sirian, într-o pizzerie italiană și la un restaurant mexican. Tacos și hummus, paste carbonara, falafel și pizza. Am trecut granițele formale dintre țări și nu ne-a oprit nimeni să ne întrebe unde călătorim și de ce. Nu ne-am arătat nici măcar o dată buletinul, pentru că oricum pașapoartele ne-au expirat de mult. Ne-a fost de ajuns telefonul mobil, în care am depozitat sub formă de pixeli (sau cum s-or fi numind) permise de îmbarcare și carduri bancare, asigurări medicale, rezervări hoteliere, hărți, grafice și poze cu orarul trenurilor. Nu s-a uitat nimeni la noi ciudat, suspicios sau urât. N-a trebuit să ne justificăm nicăieri. Ne-am integrat firesc într-un flux de oameni care, ca și noi, călătorește, descoperă, se bucură, se miră, se întristează, se rătăcește, poate se enervează.

De câte ori călătoresc prin Europa mă uimește libertatea de mișcare pe care o am și în mine coexistă permanent un entuziasm copilăresc ce tinde să-mi umfle periculos pieptul de bucurie, și o frică pe care încerc s-o dosesc adânc în suflet, s-o astup, s-o fac să tacă. Dar e acolo permanent, pândind apariția unei forțe aleatorii și impersonale, a unei uniforme cinice și seci care să mă oprească, să mă perchiziționeze, să mă întoarcă din drum, să-mi ceară socoteală, să mă umilească.

Când crești până la 15 ani într-un regim bazat pe frică, nesiguranță și resemnare nu cred că te mai poți dezbăra de reflexele care te țin permanent în gardă, în priză, în alertă. Sau, cel puțin, eu una nu reușesc. Așa cum nu mă pot dezobișnui de gestul compulsiv de a-mi nota cuvinte pe care le învăț interacționând cu vorbitori nativi, citind meniuri din restaurante și reclame din metrou. Rămășite ale unei disperări de studentă la filologie, care nu avea acces la cărți și dicționare, la vorbitori nativi, la o limbă folosită nonșalant în mediul ei natural.

Spre deosebire de mine, fiul meu aproape adult umblă prin lume cu nonșalanța omului care n-a știut niciodată ce înseamnă frica, foamea sau frigul. Vorbește engleză relaxat, fără să calculeze în minte concordanța timpurilor și fără spaima că o să pronunțe greșit un cuvânt și că o să fie depunctat pentru stângăcie. El știe că doar așa se călătorește și se vorbește: fără granițe, fără opreliști, fără frici. Poveștile mele despre grăniceri posaci și polițiști brutali i se par fantezii, invenții. Știe că nu mint și nu inventez, dar nu reușește să-și imagineze că poți trăi cu spaimă și duplicitar, declarând una și crezând mereu alta.

Nu-mi mai plac istoriile contrafactuale, pentru că nu mă mai interesează să știu "ce-ar fi fost dacă" dar mă întreb cum își imaginează viața cei care spun că pierzania vine din Apus și are formă de plăți online și de pașaport biometric, că fetele n-ar trebui să poarte cercei, că boala e pedeapsă divină, că forțe neștiute ne vor răul pentru că suntem prea buni, harnici și ospitalieri. Și că ar trebui să rămânem mereu închiși în noi, fără curiozități și fără întrebări, considerând că tot ce nu ni se aseamănă e greșit, păcătos, întruchiparea răului chitit că ne distrugă.