Când vine vorba despre mama, e greu să încep. Chiar dacă aș începe cu începutul, tot aș rata ceva. Pentru că mama e dinaintea începutului, pe care eu oricum nu l-am prins. Așa că nu îmi rămâne decât să o iau din mijlocul textului, asta și pentru că îl transcede. În mijlocul poveștii, mama e o forță, prin toată energia pe care o generează. Vagile cunoștințe de fizică mă fac să asociez cei doi termeni. Habar nu am dacă e cea mai corectă asociere, dar în mintea mea cam așa stau lucrurile. Mama are puterea de a face aur din nimic. Nu, nu caută numărul perfect, decât dacă numără ochiurile pe andrele, atunci când împletește. Când îmi trimite pachet, mama îl face mult mai generos decât aș avea nevoie. Ca să poți împărți, zice ea. Să dai și altora care nu au. Dă-le și celor care au, dar poate au uitat cum e să primească. Are bucuria dăruirii. Pur și simplu așa s-a născut. Ascultă chiar și atunci când nu mai poate și uită de ea însăși. O nedreptate față de femeia care este și a fost dintotdeauna. Un har pe care Dumnezeu l-a revărsat din belșug peste ea. Mama pune suflet în orice. Și asta se simte. Când îmi răspunde la telefon, când împachetează cadourile, când coase gâsca pe care o bagă la cuptor, când mă ceartă și când mă încurajează, când îmi spune să nu îmi fac griji, când vorbește cu Berlioz, motanul pe care l-am luat de la gunoi când era cât un pumn de femeie, strâns atât cât unghiile să nu intre în carnea care se întărește în timp. Mama are răbdare, așa de multă, încât uneori mă întreb dacă Pavel nu s-a gândit, la un moment dat, că această mamă a mea va apărea și s-a apucat de scris epistola cu ea în minte. La fel ca în matematică, mama e (un) locus. E însăși geometria iubirii, iar eu sunt o răsfățată a sorții, nu pentru ca o am, ci pentru că sunt a ei.
Ciclic, mă întorc acasă pentru străzile pe care m-am plimbat când sânii îmi erau muguri de măr și gura încă nu fusese sărutată. Caut cu jind cantina IPEG-ului și gustul covrigilor pe care nu l-am mai regăsit nicăieri. Bogdan mi-a spus că ei au fost madlena noastră. Trăgeam cu ochiul când erau scoși din cuptor. Le căutam culoarea arămie sub sarea mare pe care bucătăresele o aruncaseră în timp ce gândurile nu conteneau să le inunde. Broboane de sudoare li se adunau pe frunte. Și carnea de covrig crăpat nu ustura. Purtau halate albe, fără mâneci. Brațele le erau mari și moi, iar mâinile curate împleteau povești în aluatul pe care-l băteau când pe o parte, când pe alta, înainte de a-l întinde peste făina pe care o cerneau printre degetele care văzuseră mult prea multe.
În Câmpulung merg mai încet. Ca atunci când trec prin gură, dintr-o parte-n alta, cireșele amare din dulceața pe care mama, cu răbdare, a făcut-o. Pe Valea Seacă, sau în Sâhla, copiii continuă să te salute, chiar dacă nu-ți știu numele. Spun Bună ziua apăsat. E felul lor de a-ți arăta că ei nu sunt oricine. Își iau salutul în serios și brusc sunt oameni mari. Iar eu îi creditez. După ce trec de ei, îmi amintesc de genunchii și coatele julite, de crusta care se făcea, dar nu aveam răbdare să se vindece și o rupeam curioasă de ce-aș putea descoperi în rana care reîncepea să sângereze. Îmi amintesc de spirtul cu crin alb pe care fiecare mamă și bunică îl aveau în casă. Îl turnau pe orice zgârietură și suflau peste rană ca să treacă mai repede. Și trecea. Pentru că așa era atunci. Și era bine.
În Câmpulung fac zilnic drumul dintre blocul unde am locuit în copilărie și casa bunicilor, unde fiecare dintre noi a avut săpăliga și mărul lui. Mă plimb la fel cum bărbatul din poezia lui Sorescu, dacă s-ar fi pus problema, ar fi făcut naveta între iad și rai, doar că mie nu îmi mai cere Dumnezeu să renunț la vin sau cărți. S-a obișnuit cu mine. Sunt îndărătnică atât cât trebuie. Și El o știe. Cu excepția dăților când mergeam la țară la Costești, la mamaia, străbunica din partea mamei, sau la Ungureni, la bunica Hanchevici, toată viața, am stat la bloc. Blocul avea farmecul lui. Un șarm din care nimic nu lipsea. Poate așa a fost la mine. Două scări, patru etaje, douăzeci și patru de apartamente și foarte mulți copii. Blocul nu avea ca acum izolare termică, interioară și exterioară, ci viață interioară și exterioară. Pentru noi, pentru copii, statul afară era o durată dezlânată pe care ne-am fi dorit-o fără sfârșit, dar pe care părinții o transformau în timp măsurabil, cronologic, prin acea chemare colectivă, fie de pe balcon, fie de pe geamul de la bucătărie. Era vremea să mergem în casă, dar noi veneam cu artileria grea pentru că începeau tratativele, plânsetele și negocierile. Uneori ni se mai îngăduiau zece minute. Și asta era tot ce primeam. Cei mai curajoși se lansau în renegocieri îndrăznețe. Rar se mai obținea o prelungire de cinci minute care era transformată într-o adevărată victorie a copiilor. Dar blocul mai avea și o altă viață, care ne unea asemeni unei apoteme, iar asta era interacțiunea cu vecinii ori de câte ori mergeam să împrumutăm lucruri pentru care giram cu onoarea și cuvântul de care nu se lepăda. Zahărul și uleiul se măsurau în căni bine spălate, umplute cu dărnicie. Ceream tăvi pentru cozonaci și ne duceam unii altora farfurii cu plăcinte aburinde sau prăjituri proaspăt pudrate. Vopseam ouăle de Paști în cutii de conserve pe care le schimbam între noi pentru o cromatică variată. Bătăile la ușă aveau cadență cardiacă. Din spatele ușilor se auzeau în tandem pașii atriilor care o luau un pic înaintea ventriculelor. Se grăbeau să-ți deschidă. Așa era și inima coanei Leana, la care mergeam cel mai des. Tanti Iliescu era din Giurgiu și, de câte ori o salutai, îți spunea Să trăiești! Era frumoasă, cochetă, mignonă, iute și făcea niște chifteluțe mici și bune pe care și acum le aud sfârâind în fandela neagră de fontă. Venea la noi și împletea cu mama. Se uitau la Pasărea Spin, la video. Analizau toată intriga, în timp ce mâinile nu conteneau să scadă sau să înmulțească ochiuri pe andrele. Se ajutau să depene lâna care brusc devenea de aur. Întindeau mâinile pentru a-și ține una alteia sculul, în timp ce tata le ademenea cu o țuică sau un vin bun. După ce a murit bunica Zara, mi-am împroprietărit-o pe tanti Iliescu. Am făcut-o bunica și confidenta mea. Știa câte-n lună și în stele. Și cum mi le mai zicea! Când veneam de la Cluj, toată lumea ne lăsa singure în bucătărie. Eu îmi vărsam oful, iar tanti Iliescu mi-l asculta cu blândețea femeii trecute prin viață.
*
Stau în sufragerie, la bloc, în Câmpulung, unde am revenit așa cum o fac în fiecare vară. Mă uit în jur și văd chipurile celor care mi-au trecut pragul. Îmi amintesc perfect locul unde făceam bradul de Crăciun sub care mama ne așeza darurile pe care doar ea știa de unde și cum le scotea. Îmi salut în continuare vecinele cu Săru'mâna. Le bat la ușă să le spun că am venit acasă. Nu știu dacă viața la bloc mai e aceeași sau dacă s-a fandosit deja, dar mă întreb mereu dacă mai este cineva care să aibă o tanti Iliescu așa cum am avut eu.