Luna trecută s-a întâmplat doar o dată să simt toamna în aer. Eram într-un sat mic și ascuns din Ținutul secuiesc, unde ajunseserăm după ce ne intersectaserăm pe șosea cu trei urși. Noi în mașină (din fericire), ei pe jos, așteptând să fie hrăniți de turiști.
În curtea bisericii reformate în care am intrat era liniște și eram doar noi. Am cules mere dintr-un copac cu crengile încărcate și aplecate spre pământ. Mere mici și roșii, cu coaja groasă și gust acrișor. Toate ușile erau descuiate, iar asta ne-a permis să urcăm în turn și ne uităm la dealurile din jur ronțăind merele a căror coajă pocnea când mușcam din ele. Clefăitul nostru era singurul zgomot. Acolo am simțit miros de toamnă și am tresărit. M-am gândit la lista lungă de planuri pe care mi-o întocmisem pentru vacanța de vară, cu foarte puține lucruri bifate pe ea. Și m-am chircit un pic în mine când m-am gândit că începe curând o nouă perioadă lungă de timp cu alarma ceasului setată la șase dimineața și cu tot soiul de angajamente personale și profesionale de la care nu pot, nu știu, sau nu vreau să mă sustrag.
Vara asta am ajuns pentru prima dată în Grecia, pentru o vacanță de o săptămână. Am nimerit într-un sătuc minunat și neaglomerat în care singurul lucru care m-a nemulțumit a fost internetul care funcționa cu viteza cu care pe vremuri ne conectam prin dial-up. După ce la început treaba asta m-a iritat, mi-am dat seama că am astfel șansa să-mi arunc telefonul în fundul valizei și să mă decuplez cu adevărat. De la rețele sociale, de la newslettere literare, de la nevoia maladivă de a fi permanent la curent cu ce se mai întâmplă în lume. Și nu-i ușor să-ți elimini din obișnuiță gestul de a întinde mâna după telefon și de a scrola prelung și tâmp, pierzând o grămadă de ore în fiecare zi.
În a treia zi petrecută în micul sat cu internet precar, taverne multe și oameni prietenoși am descoperit o plajă sălbatică, cu niște adâncituri mari în nisip, despre care ne-am dat seama că sunt cuiburi de broască țestoasă. Aveau de jur împrejur coji de ouă recent eclozate, subțiri, albe și casante. Am mers apoi în fiecare zi acolo, plimbându-ne pe malul mării și încercând să dăm de capătul plajei. Dar oricât de mult am mers, la capătul ei n-am ajuns niciodată. Și nici oameni n-am întâlnit, în afara unei doamne în vârstă care-și plimba setterul irlandez și cu care schimbam scurte saluturi din cap. Fără cuvinte.
De multă vreme mă gândesc cât de departe de ritmul naturii este viața mea de orășeancă. Și ce ridicolă îmi e pretenția că eu și dorințele mele ar fi în centrul universului. Crezând că dacă e simplu să comand din fața calculatorului și să primesc acasă mango din Brazilia, cafea din Costa Rica și ulei de măsline din Sicilia , e la fel de ușor să controlez absolut toate celelalte aspecte ale vieții mele. Să mă conving că există o aplicație și o mulțime de filtre care să mă arate mereu tânără, smart, bogată, fericită. Și că ele se substituie realității.
E suficient însă să-ți intre în talpă țepii unei carcase goale de arici de mare ca să înțelegi cât de mic, vulnerabil și ușor de doborât ești. De căldura nefirească și prelungită, de întârzierea unui avion, de aerul condiționat care hârâie, dar nu răcește. De toată tehnologia care îți dă sentimentul unei iluzorii supremații care te determină să țâțâi indignat că toamna nu începe când vrei tu și că vara înseamnă de câțiva ani săptămâni fără număr în care simți permanent picăturile de transpirație care-ți coboară de-a lungul spatelui ziua și noaptea, fără oprire.