Avem dreptul să ne rezervăm clientela

Zilele încep să capete sens. Sunt mai liniștite. Timpul îmi face curte să ne împrietenim din nou. Nu că am fi fost certați. Doar că ne-am răcit. Ca doi amanți care nu mai sunt siguri pe ei. Care își fac reproșuri nesăbuite în vâltoarea vieții. Totul era pe fugă. Contratimp. Acum începem să ne liniștim. Ne luăm cu binișorul și ne dăm spațiu. Așa cum am citit în cărți de specialitate. Sau am învățat la terapie. Pentru a ne putea reapropia unul de celălalt. Pentru a reveni în echilibru. Un echilibru care se poate pierde chiar și atunci când genele se mângâie. Abia simțit, dar cu efecte corozive ce ard sufletul până în lăuntruri pe care am prefera să le știm ferecate.

Săptămânile se reconfigurează. Curg lin. Cu o normalitate pe care am pierdut-o, dar despre care încă îmi amintesc. Pentru că sufăr de o nostalgie incurabilă. Niciun doctor nu a găsit leacul pentru această meteahnă a sufletului saturnian. Pentru că nu sunt pregătită sau, pur și simplu, de ce să nu o spun asumat, pentru că nu vreau să renunț la ea. Undeva în subsidiar există amintirea ancestrală a timpului petrecut în tihnă. Cu bucurie. Gălăgios sau în tăcere. Când încă nimic nu se mecanizase. Tehnologia mai avea mult de așteptat până să înmugurească semic. Mă bucur de fiecare pas pe care îl fac fără să mai fiu presată de un orar care îmi contabilizează viața. Fără să mai simt în ceafă presiunea unui deadline. Jonglez chiar cu scenarii în care mă întreb ce se întâmplă dacă nu fac tot ce ar trebui să fac. Nimic.

Lunile încep să capete formă. De caise și de cireșe trecute pe care abia aștept să mi le pun în pereche la urechile care nu se mai apleacă la zvonuri. Am reînceput să ies în lume. Timid, cu o frecvență redusă. Ascult mai mult decât vorbesc. Iau pulsul vieții. Număr încet. În ritmul propriu, fără să mă mai uit la secundar. Uneori pierd șirul. O iau de la capăt. Nu mă mai supăr când greșesc. O vreme am crezut că e ceva în neregulă cu mine. Nu îmi mai doream să văd oameni. Ceva în interiorul meu se zguduise mult prea tare. În exterior, lucrurile mergeau prea repede pentru a putea ține pasul cu ele. Nu cred că rapiditatea lor m-a făcut să rămân aparent pe loc pentru o vreme, ci profunzimea rănii care se deschidea ca un hău în noi toți. Am rămas pe margine și am privit în mine.

Anii își văd de treaba lor. Puțin îi interesează de noi. Suntem entități atât de diferite. Mulțimi numerice și mulțimi vide. Din când în când facem schimb de roluri. Pentru a ne include. Pe rând, conform logicii matematice, vom cuprinde vidul în noi. Ca ani și ca oameni. Dacă mă gândesc bine, nu doar anii sunt indiferenți față de noi. Noi înșine ne manifestăm insensibilitatea universală și nepăsarea particulară față de ceilalți. Le practicăm cu îndârjire prin gesturi egoiste, lipsite de considerație față de semeni. Așa zisul statut social ne permite să vorbim cu superioritate și să terfelim în văzul lumii onoarea chelneriței care vine să ne spună că nu putem să mai aducem un scaun la masa la care stăm. Pentru că acestea sunt regulile localului. Dar noi am făcut din regulă prostituata DEX-ului. Credem că o cumpărăm când vrem. Tragem de ea și o călcăm în picioare pentru că am dezvoltat un simț prost înțeles al lui mi se cuvine. Facem tantrum social când ni se spune nu și ne lăudăm cu plângerile pe care le putem trimite la ziare. Ne folosim de spațiul virtual pentru a ne etala veleitățile de mari critici în domenii pe care nu le stăpânim. Ne batem cu pumnul în piept în timp ce împroșcăm cu invective. Libertatea noastră de exprimare e acum pâinea noastră cea de toate zilele. Puțini sunt cei care mai au curaj să sară în ajutorul celui care este oprimat. Am ajuns să privim neregulile sociale și comportamentale ca pe o normalitate. Nu ne mai băgăm. Nu ne mai emoționează glasul tremurând și lacrimile din ochii celui care nu mai suportă să fie jignit public. Întoarcem privirea în timp ce angajații serviciilor de securitate o pleacă, spunând timid că nu au ce să facă. Pentru că potența financiară primează și ei au mâinile legate. Uităm să ne mai bucurăm pentru prieteni, pentru cei care reușesc să ducă la bun sfârșit un proiect pentru care au muncit hesiodic. Ne roade invidia pe care de ani buni o pitim în fierea al cărui amar îl simțim în gură. Generozitatea este o genă cu care ne naștem. Nu toți avem șansa bogăției pe care doar dăruirea o poate aduce-n suflet. Bunătatea e arhaică deja.

Veacurile le asociez cu Márquez, iar secolele cu lumina. Au trecut și vor trece cu sau fără mine, cu ploi după care vor urma perioade de secetă și oamenii vor muri. Sunt mult prea mari pentru mine să le cuprind, iar umerii nu îmi sunt la fel de puternici ca ai lui Atlas. Curajul nu mi-e prometeic. Nu știu ce aș fi putut duce din tot ce a fost, așa cum nu știu dacă vreau să știu ce va urma. Un element de surpriză pe care nu mi-l mai refuz. Dar știu că dorul mi-e de viața toată. Așa cum este ea. De vietăți văzute și nevăzute ochiului profan. De Uvedenrode și ale râpei gasteropode. De vers al Elenei Farago și ritm de Nicu Alifantis.