Spălat pe dinți, rutina zilnică, hainele așteptau cuminți pregătite de cu seară. Micul dejun pentru toată familia, îmbrățișarea cu te iubește mami și sărutul în creștet, am sărit în mașină și fuga la serviciu. Rutina toarce firul tensionat al zilei. Nu m-am prezentat la primele două ședințe. Am uitat. Astenia de 40 de ani. Și la examenul pentru permis nu m-am dus, am uitat. Ca un uituc incurabil, la a treia ședință, mi-am notat în jurnal, iar biopsia mi-a făcut-o Sfântu' Petru. Era malign. Și cancerul și uitarea.
Alex Caragian
Ducea un trai liniștit, împăcat cu sine și cu vecinii, zâmbea soarelui dimineața și lunii când era senin, până într-o zi când a realizat că a uitat să se mai nască. Așa au început nefericirile. Cu nașterea. N-am văzut nici un copil să se nască în hohote de râs. Apoi a văzut că nimeni nu iubea și a încercat să schimbe rânduiala. Iubea în stânga și-n dreapta și lumea se primenea, dar când era vorba să se iubească și pe sine era din ce în ce mai absent și a devenit omul care a uitat să se iubească.
Gheorghiță Mircea
Joi. Nu mă recunoaște. Degeaba am renunțat la barbă, sunt tot un chip străin. Ia plasele, mulțumește, dă bună ziua și închide repede ușa. Refuză pe oricine. Vorbește rar, asistentei i-a spus odată să tacă, ea nu trebuie să vorbească, e un baston de lemn de care se sprijină. Joi. M-a sunat. M-a întrebat când trec pe la ea. Când se întâmplă ca brusc să își revină și să-și reamintească, e un semn rar, dar sigur, că se apropie sfârșitul. E o revoltă finală a minții. Joi. Azi nu am nimic de făcut. Joi. Nimic nou. Joi.
