Am obosit. Mă așez pe o bancă lângă un bloc să-mi trag un pic sufletul. Nu mai știu încotro s-o apuc. Mă simt pierdută și tristă. La etajul trei, se deschide un geam. Un bărbat tare supărat aruncă un caiet care aterizează în iarbă. Îl ridic și-ncep să îl citesc. Aflu că bărbatul e singur și că are o problemă: uită lucruri, oameni, întâmplări. Și, pentru că s-a pierdut definitiv, vrea să se sinucidă. Urc la etajul trei și sun la ușă. Salut, am venit. Cine ești? Cum, ai uitat? Sunt Andreea, m-ai chemat la cină.
Magdalena Daminescu
După ce a plecat, i-am găsit jurnalul. M-am mirat că nu l-a încuiat, dar în ultima vreme stătea ore în șir și scria în el fără să se mai ascundă. Aproape că nu mai vorbea. Când lăsa din brațe jurnalul, îi citeam spaima din ochi și îmi părea rău că l-am scos din lumea lui. Cum putea să uite de mine, eram geloasă pe libertatea lui. Nu m-am putut abține. Am început să citesc, sărind rânduri, tot mai puțin citețe și de neînțeles. Literele se transformau in puncte apoi o linie continuă se lăbărța pe ultima filă.
Titela Durnea
Luni. M-a adus Otilia. E frumos aici. Liniște, verde, oameni plăcuți, de vârsta mea. Marți. Am jucat șah. M-am bucurat când am dat 6:6. Îmi plac cifrele. Miercuri. M-au pus să desenez flori. Am zâmbit când am văzut cum a ieșit pisica. Joi. A venit în vizită o doamnă. A plecat. I-am mulțumit, din politețe. Vineri. E urât aici. Copiii nu se joacă cu mine. Râd de pata de pe pantaloni. Sâmbătă. M-au spălat. Din oglindă un bătrân mă întreabă: cine ești? Duminică. Zi de repaos. Duminică. Duminică. Dum.
