Nea Petrică, ia cioplește tu în piatră, o nouă pagină din jurnalul meu. În ultimele zile, am creat o nouă galaxie, cu sori, planete, râuri, mări, munți și văi. Am adăugat copaci, pești, reptile, mamifere. Vreau să-mi desăvârșesc creația cu un specimen aparte: OMUL. Ia stai așa, parcă am un déjà vu. My Son Christ, am mai făcut asta o dată. Să mă duc să văd ce fac ăia acolo, că le-am lăsat și ciuperci, și uraniu, spuse disperat, în timp ce trântea poarta în urma lui. A început să uite, gândi Petru, făcându-și cruce.
Ruxandra Donose
Telefonul e lipit de urechea decupată în părul cărunt, puișor, cum vrei tu, diseară, sărut. Închide. Deci, doamnă, cu ce vă pot ajuta, mă privește brusc sever, profesional. Dau să zic, sună telefonul, ridică degetul în sus zâmbind jenat și răspunde, da păpușică, sigur, cum vrei tu, pe mâine, sărut. Privirea îi eșuează din nou pe mine, încerc să vorbesc de îndată, dar sună telefonul, răspunde stânjenit dar mândru, pisoiaș, sigur, poimâine, cum vrei tu. Privirii mele îi răspunde un umăr câș, nu mai știu cum le cheamă.
Ana-Maria Butuza
Alzheimer, scria negru pe alb. A lăsat plicul să-i alunece printre degete, cu privirea pierdută dincolo de fereastră. Pomii păreau mai frumoși decât în alte primăveri, cu flori asemenea unor îngeri roz și albi, cu aripi încremenite, deschise pe jumătate. Ar fi vrut să nu le uite, dar știa că nu va fi așa. S-a pornit să caute febril, răscolind sertarele, până când a găsit jurnalul cu coperți roșii, neatins. L-a deschis și a început să scrie, rând după rând, zi după zi, până ce literele i-au înghițit amintirile.
