Operația a reușit, fracția de ejecție a crescut de la 15% la 25%, dispneea a dispărut, însă am fost avertizat: pe termen lung, insuficiența cardiacă poate duce la deteriorarea funcțiilor cognitive și a memoriei; la demență chiar. Mama stă la masă și privește în gol. Părul ei brunet e grizonant acum. Îmi cobor privirea spre ochii ei de un bleu ciel ireal. Dintr-odată lacrimi i se preling pe chipul ridat. Vocea îi tremură. Spune-mi, te rog, știu că mi-ai mai zis, dar am uitat. Cine ești?
Ionuț Morariu
Dragă jurnalule, te scriu fiindcă nu am nimic de spus. Nimănui. Sunt tot o coală albă neîntreruptă. Mai scriu și ca să-mi dovedesc că m-am născut. Când am întrebat oamenii care-i rostul acestei văi a plângerii, toți mi-au spus minciuni. De atunci, jurnalule, nu mă mai încred în nimeni. Afară de tine. Și de foile mele imaculate din care fac bărcuțe și scrisori adresate nimănui. Din când în când, neașteptat, răvașele și caravelele aduc răspuns. Și atunci plâng. Că nu e zi să nu uit câte o literă.
Alex Micu
Uit. Uit mereu că trăiesc într-o lume care moare, încet și sigur. Privesc pe geam și văd parcul prin care odinioară se plimbau oameni frumoși și fericiți. Copii, bătrâni, tineri. Îndrăgostiți. Ea avea fustă galbenă și bluză roșie. El, pantaloni albaștri și cămașă verde. Acum, văd doar oameni încruntați, cu privirea și gândurile pierdute în lumina ecranelor. Uit că trebuie să mă aliniez la trenduri. Uit că trebuie să fiu ce vor alții. Uit pentru că vreau. Privesc înapoi doar ca să-mi amintesc ce înseamnă înainte.
