Uneori, viața de cuplu devine monotonă, anostă, searbădă, un adevărat coșmar. Pentru unii, nu și pentru mine. Știu bărbați care au ajuns în pragul sinuciderii de la atâta cicăleală. Nu și eu. Mai ieri, îmi zicea un prieten. Băi, Costeluș, n-o mai suport, toată ziua taca-taca, ba fă aia, ba că n-am făcut nu știu ce, o omor, jur. Săracu'. Not my case. Mila mea este extraordinară. Inteligentă. Loială. Cuminte. Scriu toate astea pentru că ea este aerul pe care-l respir. La propriu. Stă sprijinită cu capul pe umărul meu.
Titela Durnea
Bate gongul. În stânga: politici, strategii, lozinci, propagandă. În dreapta: mașini, fabrici, ferme, aeronave, plastic, plastic, plastic. Lupta din ring e acerbă. Între timp, braconierii-și văd liniștiți de Panda, Koala, elefantul alb, ren, leopard. Pe toți îi leagă aceleași fire ale puterii. Și mirosul hârtiilor verzi. Muritorul de rând găsește resurse, își achiziționează o căsuță la periferia orașului. Montează panouri fotovoltaice. Trage aer curat în piept. Se îneacă, sufocat de datorii. Gongul anunță finalul.
Nicolae Popescu
Îmbrățișez strâns stejarul roșu pe care l-am plantat acum treizeci și unu de ani. Am venit cu clasa, parcul era golaș atunci. Doamna ne-a spus că vom respira aer bun. Acum văd macarale, simt miros de nisip, de betoane, îmi intră în toți porii. Îmi lipesc obrazul de scoarța stejarului. Respir. Zgomotul drujbei e tot mai aproape. Copacii plantați de copiii din clasa a patra cad, unul câte unul. Aud în spate: eu sunt senatorul, vom tăia copacul, va fi cartier rezidențial aici. Eu sunt omul, nu veți tăia Copacul.
