Fumăm. Ea Snagov, eu Carpați. Fumul acoperă mirosul acru al camerei de hotel sordid. De ce vin aici? Poate pentru că ea semănă cu Ea. Chipul doar, trupul ei nu e zvelt, e mai degrabă model Rubens. Dar, poate ca Ea, după atâția ani. Mă îmbrac. Cât? Nimic, profesore. De ce? Fiică-mea e eleva ta. Și e bună la mate. O să vezi. Și peștele? E tatăl. Ies la aer curat. Acasă, ea, altă ea, stă în pat și fumează Kent. Camera miroase a Carpați. Ies pe balcon să iau aer curat. Chiștocul de Carpați e undeva jos. Mâine am ore.
Adriana Patroi Miu
I-au mucegăit plămânii. Cu fiecare respirație se îngroapă în moarte. Nu vrea să plece. E casa mea, spune. Haide, bunico, lasă-le. Te așteaptă nepoții să le citești povești. Nu pot. Înșiră pozele alb negru pe marginea noptierei. Aici cine-i? Mă privește într-un fel în care îmi dau seama că nu mă recunoaște. Se sprijină de perete și o ia încet în lungul odăii spre lada în care și-a aranjat hainele de înmormântare. Ți-e frică? O întreb. În privire mocnește nerăbdarea. Își deschide cămașa și începe să se îmbrace.
Răzvan Dițescu
Luă Shinkansenul, schimbă alte două trenuri și coborî în stația de la marginea pădurii. Aerul proaspăt cu aromă de flori sălbatice, cântecul pitulicilor, lotușii înfloriți pe lac, căprioara ce trecu spre pârâul din apropiere, toate erau desprinse din visul recurent. Cărarea o conduse la ruine. Rika se așeză pe treptele înnegrite de focul ce-i mistuise familia. Închise ochii, inspiră profund de câteva ori și se hotărî pe loc. Va lăsa în urmă viața corporatistă, va reconstrui cabana și va avea, din nou, un Acasă.
