Intro
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.
Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Maria Marinescu - 17 ani
Autobiografia în 50 de cuvinte și o minciună
Maria. "Măriuca" sau "Mărie cu pălărie" în niciun caz. 17 ani dintre care mulți de pian, actorie și canto plus alte activități pe care nu le-am terminat. Iubesc să fiu pe scena teatrului și să cânt Fantoma de la Opera până îmi bate vecinul în țeavă. Ador liniștea, să râd, să plâng, să mănânc, dar urăsc să gătesc.
Atunci când...
Ajungem acasă după spectacol. Am avut un moment bun. Mi-au spus câteva persoane că le-a plăcut cum am jucat și că i-am emoționat. Sunt destul de mândră de chestia asta. Îmi fac duș, mă schimb în hainele de casă și mă așez la masă.
- Cum vi s-a părut spectacolul? îi întreb eu pe mama, tata și Antonia, sora mea.
- Mie mi-a plăcut, spune Antonia.
- Și mie, zice tata.
Mama tace. Nu i-a plăcut, ca de fiecare dată. Ne pune supa aia bună de tăiței în castroane și se așază.
- Tu? Ce opinie ai? o întreb pe mama.
- A fost ok.
- Ți-a plăcut cum am jucat?
- Mda... Ai plâns din nou. Ție asta îți place sa faci: sa plângi pe scenă. Altceva nu poți?
Mă uit la ea câteva secunde bune. E a zecea oară când zice lucrul ăsta. Își ridică privirea și se uită direct la mine.
- Ce? Nu am dreptate? Toată lumea poate să facă asta! N-ai nimic diferit! Nu te văd bine!
- Adică? spun eu.
- O sa mori de foame cu "cariera" asta a ta! Tonul ei devine din ce în ce mai agresiv. Ți-ai ales prost meseria! O sa ajungi vânzătoare la Profi!
- Hai mai taci odată, mereu îi spui asta! zice tata, probabil observând că m-au afectat vorbele ei.
- Ăsta e adevărul! spune mama, aruncându-și nervoasă lingura în castron.
Voiam să spun ceva, să mă apăr de cuvintele ei, dar n-am putut. Aveam un nod în gât care mă durea îngrozitor. Simt că mi se umezesc ochii, așa că las capul în jos și încep să mănânc, ca să nu observe nimeni. Simt privirile mamei dar nu ridic capul, probabil m-ar lua la mișto. Pe un ton sfidător, spune:
- Ce faci? Te-ai supărat pe mine, acum?
Eu tac, logic.
- Ai grijă ce faci cu admiterea la facultate, că nu cred că intri!
Mă ridic repede de la masă și plec. Nu mai suportam să o aud. M-am dus în baie, ca să mă descarc. Încui ușa și mă uit în oglindă, iar din ochi încep să îmi curgă lacrimi. Poate că are dreptate, poate e doar o iluzie faptul că voi avea o viață dorită. Poate trebuie să renunț la pasiunea asta prostească, nu știu...
Ce simt
Obișnuiam să plutesc, acum doar mă prăbușesc. Simt cum cad într-o groapă întunecată din care simt că nu mai pot să ies. Pentru ce am fost făcută? Stau în fiecare zi să mă gândesc dacă am un scop, un rost cu adevărat pe lumea asta. Când s-a terminat fericirea? Sunt tristă din nou, e ca un ciclu care nu se termină niciodată. Poate nu am fost niciodată fericită, a fost o iluzie pentru că "așa ar trebui să fiu". Doar în câteva momente mă simt bine pentru că se întâmplă ceva bun, nou în viața mea, dar nici atunci nu pot să mă bucur pentru că știu că o să se termine repede. Când eram mică cred că eram fericită. Știam doar să mă joc și să alerg în parc. Dar cu timpul crești, viața se schimbă și îți trage câte o palmă ca să-ți amintească că nu e cum îți dorești tu, iar mie mi-a tras cam multe fix când mă simțeam cel mai bine. De aceea nici nu m-aș lăsa să fiu fericită. Cred că așa am uitat cum e să fiu fericită. Ceva ce nu sunt, dar ce pot fi. Ceva ce aștept, poate ceva pentru care sunt făcută.
Ce vreau
Scuzați-mi întreruperea! Având în vedere interzicerea comunicări online, aș dori să vă gândiți la voi! Absurditatea țării crește din ce în ce mai mult având în vedere fenomenul de social media și dependența de acesta. Lipsa creativității și exprimarea emoțiilor se amplifică, în special în cazul copiilor. În același timp, gândiți-vă la nevoia de entertainment a tuturor oamenilor și la familiile plecate în alte țări care nu pot comunica cu persoanele dragi de aici. Haideți să ne unim și să facem un viitor mai bun pentru nația noastră!