Atunci când... / Ce simt / Ce vreau / Prima noapte singură

 
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.

Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă numesc Ioana, am 16 ani și sunt o persoană foarte copilăroasă, îmi este frică de judecată și nu mă implic emoțional în relația cu prietenii mei. Câteodată simt că nu îmi găsesc locul, simt că nimeni nu mă înțelege. Mereu cred că sunt cea care ascultă, nu cea ascultată. Chiar nu știu, eu mă consider o persoană foarte complicată.


Stau în fața ușii larg deschisă. Motanul meu, Thomas, a dispărut de două zile bune și nu am niciun semn de la el. Totul este prea liniștit acum, ca și cum natura știe că lipsește cineva.
- L-ai mai văzut? întreabă mama, sprijinită de tocul ușii.
- Nu... răspund încet. Am căutat peste tot, dar nici o urmă de el.

Mama oftează adânc și vine să se așeze lângă mine, pe treapta de la intrare. Își ridică privirea spre cerul acoperit de nori și, pentru câteva secunde, nu spune nimic. Parcă tot aerul din jur este tensionat, așteptând un semn.
- Știi că el se descurcă, încearcă mama să mă liniștească. Motanii se plimbă, mai ales când vine toamna. Simt nevoia să exploreze. O aud, dar cuvintele ei nu ajung cu adevărat la mine. Thomas nu a mai lipsit niciodată atât de mult. Îmi trec mâna prin păr și mă ridic în picioare.
- Mă duc să-l caut iar, spun, fără să aștept răspunsul mamei.

Porțile grădinii scârțâie ușor în urma mea în timp ce ies în stradă. Privirea mea se plimbă peste fiecare colț familiar din cartier. Gardurile vecinilor, câmpul din spatele casei, chiar și copacul înalt din colțul străzii, pe care Thomas obișnuia să-l escaladeze. Nu e nicăieri.
- Thomas! Tomy! strig, dar singurul răspuns este ecoul propriei mele voci. Un sentiment de panică începe să mă cuprindă, îmi simt inima bătând tot mai repede. După o oră de căutări, mă întorc acasă, cu un nod în gât. Mama mă așteaptă la masă, cu o ceașcă de ceai în față.
- Nimic? mă întreabă ea.

Dau din cap și mă prăbușesc pe scaunul de lângă ea. Am simțit dintotdeauna că Thomas face parte din familie. Era acolo în fiecare dimineață, când soarele abia răsărea, urmărindu-mă din colțul lui de pe pervaz. Și acum... nimic. Casa pare pustie fără el.

Tata intră în bucătărie, purtând o geacă groasă, cu fața încruntată.
- Am verificat în jurul caselor din spate, dar nu l-am văzut pe Thomas, spune el, cu vocea obosită.

Îmi simt ochii arzând și îmi acopăr fața cu mâinile. Timpul trece, dar nu pot face nimic să-l aduc pe Thomas înapoi. E ca și cum o parte din mine e acolo, undeva afară, pierdută.
- Lasă, mai vedem mâine dimineață, îmi spune tata cu o mână pe umăr. Știi că se întoarce el. Doar e băiat deștept.

Încerc să-i cred, dar în interiorul meu crește teama. Noaptea cade greu peste casă, iar fiecare scârțâit al ferestrelor îmi pare un semn că Thomas ar putea fi aproape. Mă întind în pat, cu privirea spre geam sperând că Thomas va apărea în orice clipă. Mă duc la culcare cu imaginea lui Thomas fugind prin gândurile mele. Dimineața vine prea repede. Deschid ochii și mă ridic în grabă, mergând direct la ușă. O deschid, iar aerul rece al dimineții îmi lovește fața. Și atunci, îl văd. Thomas stă pe treptele din fața casei, cu blana lui portocalie și albă perfect intactă, ca și cum nu ar fi lipsit niciodată. Se uită la mine cu ochii lui portocalii și liniștiți.
- Tomy! țip, fără să-mi controlez vocea, și mă grăbesc să-l iau în brațe.

El toarce încet, lipindu-se de mine, ca și cum mi-ar spune "am fost doar într-o mică aventură". Mama iese grăbită după mine, surprinsă.
- S-a întors? întreabă ea, zâmbind ușor.
- Da, spun eu printre lacrimi de ușurare.

Tata se apropie și el, mângâindu-l pe Thomas peste urechi.
- Ăsta e motan adevărat, râde el. Ne face pe toți să ne panicăm degeaba.

Îi zâmbesc și îi mângâi blana catifelată, iar sentimentul de neliniște dispare încet. Thomas e acasă. E acolo unde îi e locul, iar familia noastră, e din nou completă.


Niciodată nu ești acolo când am nevoie de tine, dar eu sunt. De fiecare dată când ai nevoie de un umăr pe care să plângi, eu sunt acolo. Niciodată nu sunt pe primul loc, dar tu ești totul pentru mine. Mereu refuz pe toată lumea numai ca să îmi petrec timpul cu tine, dar tu preferi să stai cu persoanele care te vorbesc pe la spate.

Câte nopți ar dura să numeri stelele? Mă întreb de multe ori. Câte zile, câte luni trebuie să treacă pentru a depăși durerea. Atât ar dura să-mi repar inima. Cu fiecare pas pe care îl fac, mă îndrept spre vindecare, știind că iubirea și amintirile mă ghidează mereu. Câte nopți ai sperat că cineva ar sta? Poate că nu aștept neapărat să vină cineva, dar tânjesc după sentimentul acela de liniște pe care doar prezența cuiva mi-o poate aduce. Și câteodată, nu este vorba de nevoia de cuvinte sau gesturi mari, ci pur și simplu de acea prezență care te face să simți că nu ești singur pe lume. Acum îmi dau seama că vindecarea necesită timp, iar fiecare stea pe care o număr reprezintă o amintire frumoasă și o lecție învățată. Iar acum sunt cu un pas mai aproape să fiu la doi pași mai departe de tine. Oricât de mult am încercat să mă apropii de tine, distanța dintre noi a devenit tot mai mare. Acum ești doar o fostă prietenă pe care o știu de 16 ani.


Astăzi, vreau să vorbesc despre un subiect care ne afectează pe toți, dar despre care rar discutăm deschis. Este vorba despre sănătatea mintală. Într-o lume în care ni se cere să fim mereu perfecți și eficienți, mulți dintre noi ne simțim copleșiți, singuri sau neînțeleși. Imaginați-vă o persoană care zâmbește în fiecare zi, dar în interior se luptă cu demoni invizibili. Aceasta este realitatea multor oameni, vă vine să credeți? Așa că, începând de acum, haideți să promovăm empatia, să ascultăm fără judecată și să fim acolo pentru cei din jurul nostru. Dacă tu sau cineva drag suferă, nu ezitați să căutați ajutor. Haideți să facem țara noastră un loc mai bun unde vulnerabilitatea este văzută ca o forță, nu ca o slăbiciune. Vă mulțumesc!


Secvența 1: INT - Casa Anei - Seara

Scena se deschide într-un living. Este liniște. Ana, o adolescentă de 16 ani, este întinsă pe canapea, cu telefonul în mână. E relaxată, zâmbind la un videoclip pe care îl urmărește. În jurul ei sunt împrăștiate cărți, hârtii și o cutie de pizza. Zgomotul telefonului contrastează cu liniștea apăsătoare a casei.

Tăietură rapidă: Prim-plan pe telefonul ei - un mesaj de la mama sa:
Text mesaj: "Să nu uiți să încui ușa din față și să închizi geamurile. Ne auzim mâine dimineață. Noapte bună!"

Ana zâmbește ironic și tastează un răspuns rapid:
Ana (text): "Stai liniștită, sunt în siguranță!"

Apasă pe "trimite", lasă telefonul pe măsuța de lângă ea și se ridică. Se plimbă prin cameră, savurând liniștea. Se uită pe fereastră.


Merge spre bucătărie și deschide frigiderul. Începe să răsfoiască pachetele de mâncare, indecisă. Încearcă să găsească ceva interesant, dar în cele din urmă se mulțumește cu o cutie de suc. Închide ușa frigiderului, iar în acel moment se aude un scârțâit slab dinspre hol.

Ana se oprește, cu privirea fixată spre holul întunecat. Lasă cutia de suc pe tejghea și ascultă. Liniște totală.


Se întoarce în living, dar observă că o fereastră din spatele camerei este ușor întredeschisă. Se apropie și o închide cu grijă, încuiând-o.

Secvența 2: Interior - Dormitorul Anei - Târziu în noapte

Ana este întinsă în pat, încercând să adoarmă. Luminile sunt stinse, iar în cameră e liniște deplină. Se răsucește pe o parte, apoi pe cealaltă, nerăbdătoare. Ia telefonul și verifică ora: 02:14.

Brusc, se aude un zgomot slab de pași, ca și cum cineva ar păși ușor pe parchetul de pe hol. Ana stă nemișcată, cu inima bătându-i rapid. Respiră adânc și își spune că probabil își imaginează.


Se ridică din pat și iese încet pe hol, pășind în vârful picioarelor.

Secvența 3: Interior - Holul casei - Noapte târzie

Ana pășește încet, oprindu-se în fața unei uși care dă spre pivniță. Privește mânerul ușii cu o privire ezitantă, simțind un fior de neliniște.

Dintr-o dată, mânerul ușii pivniței începe să se miște încet, ca și cum cineva ar încerca să deschidă ușa din interior. Ana își acoperă gura cu mâna pentru a nu țipa.

Trage de mâner și deschide ușa cu o mișcare bruscă. În întunericul din pivniță nu se zărește nimic.


Își ia inima în dinți, închide ușa și se retrage în cameră, de această dată încuind bine ușa dormitorului. Până la dimineață, stă întinsă în pat, cu ochii larg deschiși, ascultând fiecare zgomot din casă.

Secvența 4: INT. Dormitorul Anei - Dimineața

Primele raze ale soarelui pătrund în cameră. Ana se ridică din pat obosită, dar ușurată că a trecut noaptea. Se apropie de geam și privește afară. Curtea este liniștită, iar părinții ei tocmai sosesc acasă.