Eu prin ochii cuiva / Atunci când... / Ce vreau

 
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.

Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Nu mi-a plăcut niciodată numele meu, Teodora. Prea serios, nu? Teo, Teuț, așa da. Sunt născută vara, dar nu-mi place căldura; soarele, da, mă reprezintă. Am probleme de atașament, mulțumită fratelui meu, care acum e într-un loc mai bun.... Își trăiește viața în Germania, stați liniștiți. Lui îi place cafeaua, mie nu. E cea mai oribilă chestie de care m-am atins vreodată.


Teuț. O rază de soare în viața mea. În același timp, e și un limax, din ăla lipicios de se agață de tot ce apucă. Varianta mea mai mică, care vede viața complet diferit. Mai bună. A apărut în viața mea când eram prea mică ca să conștientizez, dar de atunci știam că o să am pașii ei mici urmărindu-mă mereu.


Mă urc în tren, mă așez la locul indicat pe bilet, 45, la geam. Zâmbesc pentru că nu mi-a plăcut niciodată să stau la margine. Se aude semnalul de plecare și văd cum, încet-încet, trenul iese din gara aglomerată, plină cu oameni care ajung acasă sau așteaptă cu nerăbdare să plece acasă, ca mine. În căștile mele cu fir gri îmi răsună încet playlistul intitulat "cozy fall", în timp ce mă uit absentă pe geamul puțin murdar al vagonului. Clădirile înalte și aglomerația rămân în spate. Rămân în spate și liceul, și colegii noi, cu care nu știu dacă mă înțeleg sau nu, și mă îndrept spre casă. Liceul ăsta ar trebui să devină "acasă" pentru următorii 4 ani, dar până acum nu se simte așa, absolut deloc. Mă plimb în fiecare zi pe holurile vechi și reci ale liceului, pline de fețe noi, dar pașii mei sunt pierduți, n-au o direcție clară. Mă așez lângă colega mea de bancă, mai facem 2-3 glume, dar totuși mă simt singură.

Pe măsură ce trenul iese din oraș, încep să văd câmpurile întinse și pădurea și știu că nu mai am mult până acasă. Atunci, sentimentul ăla din sufletul meu se intensifică. Simt cum am un nod în stomac și cum mi se strânge inima. Închid ochii care deja au început să lăcrimeze și îmi imaginez casa: curtea mare, poarta care scârțâie de nu știu când, mirosul de ploaie și lemnul care trosnește în foc. Încerc să mă agăț cumva de imaginile astea, ca să mă liniștesc cumva, dar sentimentul de nostalgie pare că nu vrea să plece. E o combinație între dor și frică. Dorul de casă și frica de necunoscutul care mă așteaptă înapoi la liceu.

Zâmbesc când trenul ajunge în gară și sunt întâmpinată de statuia lui Nenea Iancu, din Dl. Goe a lui Caragiale, care ține în mână o pancartă cu "Bun venit la Ploiești". Cobor încet, trăgând după mine trolerul meu gri, plin cu haine și cărți. Imediat cum ies din gară, mă cuprinde un sentiment de alinare. Bulevardul cu castani uscați, autobuzele pline cu bătrânei veniți de la piață, doamnele mereu vesele de la florăriile de la piață, totul e atât de familiar. Mă urc în autobuz și abia aștept să ajung acasă.

Ajung la poartă și o deschid. Scârțâie. Ca de fiecare dată. O văd pe mama ieșind din casă și îi zâmbesc, fața ei se luminează, iar mie îmi vine să plâng iar. Mă duc spre ea și o iau în brațe. "Mi-a fost dor de tine, maimuțico!", îmi zice și mă ține strâns în brațe, iar eu m-am simțit iar mică și protejată de căldura ei, și pentru o clipă totul e ca înainte, iar asta e doar o altă zi în care mă întorc de la școală. "Și mie mi-a fost dor de tine, mami", i-am spus, fără să pot să-mi controlez vocea care tremură de emoție. "Cum a fost la liceu?", mă întreabă uitându-se la mine cu o îngrijorare ascunsă, de parcă știa ce se întâmplă înăuntrul meu. "A fost okay, încep să mă obișnuiesc cu colegii, cu orașul", îi răspund, deși evit să mă uit foarte mult în ochii ei. Și dacă încep să mă acomodez, sentimentul de singurătate e tot acolo și mă întreb dacă am luat decizia potrivită. Mama se uită la mine și îmi aruncă o privire atotștiutoare. Știe foarte bine că este ceva ce nu-i spun, dar nu insistă. "Sigur e okay?", mă întreabă sceptică, iar eu dau din cap, încercând să par mai convingătoare. Îmi caut cuvintele, dar pentru o secundă simt un nod în gât și nu mai știu ce să zic. Mama îmi zâmbește și mă împinge ușor în casă.
"Hai, am o surpriză pentru tine", îmi spune și eu mă uit confuză la ea. Îmi iau trolerul și merg în camera mea. Camera mov cu fluturași și cu desene pictate de mama când eram doar un bebeluș. Acolo, la marginea patului, stă fratele meu mai mare și se joacă cu plușul meu preferat. Nu am mai vorbit de când i-am zis că mă mut la București. Ultimele luni au fost marcate de o ceartă aprinsă, în care fiecare cuvânt rostit a părut să taie și mai adânc legătura noastră. Îmi amintesc cum, după ce am anunțat că plec, fețele noastre s-au încruntat, iar cuvintele s-au transformat în săgeți veninoase. Acum ne vedem din nou după ceva timp. Mă așez lângă el și îmi pun capul pe umărul lui, așa cum făceam când eram mică și mă juleam în genunchi, căutând măcar puțină alinare.
"Eu ți-am zis că mai bine rămâi acasă, dar ai fost încăpățânată și n-ai vrut să mă asculți". Tonul lui nu era tăios de data asta, era blând și... înțelegător. Parcă vedea în sufletul meu. "Dar te înțeleg și sunt mândru de tine pentru că ai avut curajul să iei o decizie grea. Plecarea nu a fost ușoară. Chiar dacă ne-am certat, eu cred în tine. Tu ești mai puternică decât crezi." Mă încurajează, iar glasul lui are o adâncime care îmi îndulcește inima. Ne așezăm pe podea, înconjurați de amintiri și fotografii cu momente fericite. Râdem, povestim despre momentele din copilărie și despre amintirile care ne leagă, iar eu încep să realizez că, chiar dacă am plecat, legătura noastră este mai puternică decât distanța și mereu va fi sprijinul meu.


Stimați telespectatori, trăim într-o lume conectată la ecrane și tehnologii și, adesea, uităm să ne reconectăm cu natura - sursa noastră de energie și echilibru. Petrecerea timpului în natură nu doar că ne îmbunătățește sănătatea fizică, ci și pe cea mentală. Fie că ne plimbăm printr-o pădure, stăm pe malul mării sau doar respirăm aer curat într-un parc, natura ne oferă liniște, claritate și o perspectivă nouă. Este locul unde ne putem regăsi pe noi înșine și unde învățăm să trăim mai bine, în armonie cu lumea din jur. Așadar, haideți să ne facem timp pentru natură, pentru noi și pentru viitorul nostru.