Intro
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.
Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Miruna Prodan - 17 ani
Autobiografia în 50 de cuvinte și o minciună
Miru, 17 ani, sunt pasionată de tot ce înseamnă muzică și artă îmi place să citesc și să îmi scriu viața prin versuri. Am tatuaje iar fiecare are legătură cu o perioadă din viața mea. Multă lume judecă tatuajele iar de asta am să continui să mă mâzgălesc pe piele.
Atunci când...
Sunt la masa din bucătărie, mama stă în fața mea, dar nu vorbim. Lingura din supa fierbinte scoate un clinchet ușor când o las în farfurie. E unul dintre acele momente în care tăcerea spune mai mult decât orice cuvânt. Simt că mama are ceva pe suflet, dar încă nu știu cum să deschid discuția.
O privesc cum învârte mecanic un șervețel între degete, cu privirea pierdută undeva în masa din lemn vechi. "De ce pari așa abătută?" îmi scapă într-un final. Întrebarea sună mai aspru decât aș fi vrut, iar ea tresare ușor. "Nu e nimic." Tonul ei e moale, dar știu că nu spune adevărul. O aud de atâtea ori spunând "nu e nimic" și mereu înseamnă ceva. Încerc să ghicesc. O fi din cauza banilor? Sau poate ceva legat de muncă? Înainte să pot întreba mai multe, o văd cum coboară privirea în farfurie.
Apoi, cu o voce abia auzită, spune: "E greu uneori. Parcă nu mai știu cum să fac să fie totul bine..." Mă opresc, cu lingura în aer, și o privesc. În copilărie, o vedeam pe mama ca pe un soi de super-eroină. Știam că, orice s-ar întâmpla, ea avea mereu soluția. Acum însă o văd pentru prima dată obosită, vulnerabilă. Mă străduiesc să găsesc ceva de spus, o replică potrivită, dar nu-mi vine nimic. În schimb, mă aplec ușor peste masă și îi ating mâna. O las acolo, fără să vorbesc, doar ca să știe că sunt aici. Ea mă privește surprinsă, iar în ochii ei obosiți văd pentru o clipă o licărire de liniște. "Uneori simt că duc totul singură," spune, cu glas tremurat. "Și nu știu dacă fac destul pentru tine..."
Mă lovesc cuvintele ei, pentru că niciodată nu m-am gândit că ar putea să se simtă așa. Am fost atât de prinsă în ale mele încât nu am văzut cât de greu i-a fost. Realizez că, poate, nu am ascultat-o cu adevărat până acum. "Ești mereu destul, mama." Cuvintele îmi ies mai blând decât am crezut că pot spune. "Și chiar dacă nu știi ce să faci mereu, nu trebuie să le știi pe toate. Sunt aici. Putem să fim ok împreună." Ea își trece mâna peste frunte, ca și cum ar vrea să șteargă toate gândurile care o apasă. Un zâmbet slab îi apare în colțul buzelor și, pentru prima dată în acea zi, masa din bucătărie nu mai pare atât de rece. Începem să mâncăm în liniște, dar ceva s-a schimbat. Tăcerea dintre noi nu mai e grea. E un spațiu în care ne putem odihni amândouă. O las să-și termine supa, iar eu strâng farfuriile de pe masă. În timp ce clătesc vasele, o simt în spate, mai liniștită decât a fost toată ziua. Și pentru prima dată, simt că am făcut ceva cu adevărat important: am ascultat-o. Fără să o întrerup, fără să încerc să-i rezolv problemele. Doar am fost acolo, lângă ea.
Ce simt?
Mă doare să știu că nu mai ești aici... E ciudat cum nu îți dai seama cât de mult contează o persoană... până când nu mai e. Mereu mă gândesc că o să mai fie șanse, că o să mai avem timp. Dar, dintr-o dată, lucrurile se schimbă. Rămân singură, doar cu amintirile, vocea și zâmbetul tău imprimate în minte pentru totdeauna. "Orice s-ar întâmpla, să nu pleci capul în fața nimănui, exact ca taică-tu." De fiecare dată când am o problemă, mă gândesc la ce mi-ai spus tu.
Mai sunt doar șase luni înainte să dispari fizic din viața mea. Ăsta este ultimul moment în care ne vedem față-n față și regret... Vii la bunica și îmi aduci un trandafir roșu. Păstrez trandafirul până se ofilește. Rezistă mult, iar când dau să-l arunc, păstrez o petală și o pun într-un pliculeț, de parcă am presimțit că ăla va fi ultimul trandafir pe care mi-l dăruiești.
Acum îți aduc eu trandafiri, dar doar câte unul, fiindcă așa era tradiția noastră, în fiecare lună, câte un trandafir roșu. Mă gândesc la tine în fiecare zi. Te văd în minte și îți aud vocea, e ca și cum nu ai plecat niciodată. Mi-e dor să te aud, să te simt cum mă iei în brațe și cum îmi zici cât de mult mă iubești. Cu fiecare zi care trece, doare din ce în ce mai tare lipsa ta... Oricum ar fi, știu că ăsta nu e un adio. E doar un "Ne vedem curând."
Știu că, undeva, cândva, o să te văd din nou. Și atunci vom continua ca și cum n-am lipsit niciunul din viața celuilalt nici măcar o secundă. Până atunci, o să aștept și o să-ți aud sfaturile în minte, ca și cum ai fi aici. Și când ne vom vedea din nou... totul o să fie la fel ca înainte.
Ce vreau?
Bună seara, dragi telespectatori! Vreau să vorbim astăzi despre importanța timpului petrecut alături de cei dragi. În agitația zilnică, uităm uneori cât de prețioase sunt momentele simple: o conversație sinceră, o îmbrățișare sau o zi petrecută împreună. Viața nu înseamnă doar muncă și responsabilități, ci și clipele de conexiune care ne dau energie și sens. Așa că nu uitați să vă faceți timp pentru oamenii care contează. Până la urmă, asta rămâne cu adevărat important. Vă mulțumesc și vă doresc o seară frumoasă alături de cei dragi!