Intro
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.
Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Raluca Răileanu - 17 ani
Autobiografia în 50 de cuvinte și o minciună
Bună! Eu sunt Raluca și în două luni se presupune că o să fiu adult. Însă cred că am devenit adult acum ceva timp. M-am mutat la București și m-am angajat prea devreme fără să știu ce înseamnă. Am jucat handbal până a trebuit să mă las. Printre altele, am învățat să fac cafea și să accept că lumea nu este corectă.
Super puterea
Mă trezesc într-o dimineață cu senzația că ceva s-a schimbat. Nu știu ce anume, dar simt o ușurare pe care nu am mai experimentat-o până acum. Ridic capul de pe pernă și privesc spre fereastră. Lumina dimineții se strecoară prin draperii, așa cum o face mereu, dar azi e diferit. Îmi simt mintea limpede, goală de zgomotul care în mod obișnuit mă inundă încă de când deschid ochii.
Îmi trag picioarele din pat și calc pe podea, iar fiecare pas pare să curgă natural, fără efort. Nimic nu mă apasă. Fără să îmi dau seama ce se întâmplă, mă uit în oglindă și pentru prima dată... liniște. În locul obișnuitului val de critici, regrete și griji, mintea mea e complet tăcută. Mă privesc și nu simt nimic negativ. E ca și cum o voce interioară, care a existat dintotdeauna, a amuțit. Am dobândit, fără să cer, puterea de a opri gândurile care mă trag în jos. Gândurile care spun că nu sunt suficient de bună, că nu pot să reușesc, că nu merit. Ele sunt încă acolo, dar nu mai au forță. Sunt ca niște umbre care se risipesc la prima pală de vânt. Mă îmbrac lent, iar totul se simte diferit. Fiecare gest e deliberat, conștient, fără graba de a-mi satisface îndoielile. Îmi iau hainele cu grijă, fără să mă întreb dacă arăt bine sau rău, fără să mă critic în tăcere. Doar sunt. Nu trebuie să demonstrez nimic. Pe stradă, oamenii trec pe lângă mine și, pentru prima oară, nu simt că trebuie să mă ascund de ei. Nu mă gândesc ce cred despre mine, dacă mă privesc, dacă mă judecă. Merg liniștită, simțind vântul pe față, soarele pe mâini, zgomotul orașului amestecându-se într-o simfonie pe care o aud pentru prima oară cu adevărat. E ca și cum toată lumea din jurul meu se desfășoară în mod firesc, fără să mă strivească sub greutatea așteptărilor pe care le aveam despre mine însămi.
Ajung la canto și intru în sală, dar nimic nu mai e la fel. Vocalizele care mă copleșeau par acum niște puzzle-uri interesante. Nu simt frica de eșec, doar curiozitate. Fiecare problemă devine o piesă pe care o pot muta și schimba. Îndoiala nu mai e o piedică. Îmi dau seama că super-puterea mea este tocmai asta: libertatea de a fi eu, fără să mă tem de gândurile care mă opresc.
Ziua trece, iar eu o trăiesc cu o claritate pe care nu am mai avut-o niciodată. Îmi dau seama că această putere nu schimbă lumea, dar schimbă complet felul în care o văd. Nu îmi oferă control asupra altora, ci asupra mea. Și asta, realizez acum, este tot ce am avut nevoie.
Ce simt
M-am gândit de multe ori să mă întorc la acea casă veche. Dar, adevărul e că nu m-aș duce. Nu pentru că nu aș vrea să văd ce s-a schimbat, ci pentru că nu pot suporta să-mi amintesc tot ce am trăit acolo. Locul acela, în care totul ar trebui să fie familiar, păstrează prea multe lucruri pe care încerc să le uit. Poate că unele amintiri nu merită revizitate indiferent de cât mult dor porți în suflet. Sunt prea multe umbre care au rămas acolo, agățate de pereți, tăcute, dar prezente. Nu pot să mă întorc fiindcă atunci aș fi forțată să revăd tot ce a fost dureros.
De fiecare dată când îmi vine în minte imaginea casei nu-mi amintesc momentele de liniște sau de bucurie. Îmi amintesc doar cum fiecare colț al acelui loc păstrează urmele unor lucruri pe care nu vreau să le retrăiesc.
Dar casa aceea era atât de frumoasă pe vremuri. Avea o curte atât de curată și multe flori care erau îngrijite de persoana care aducea lumină casei. Puteai să simți căldura care venea din ea. Casa aceea în care mi-au început toate visurile, în care am învățat să calc, locul care m-a format ca om. E cel mai trist lucru pe care îl văd când trec pe stradă. Uneori nici nu mai trec, parcă n-are niciun rost. Nu e ca și cum o să te văd din nou acolo. Nu m-ai cunosc pe nimeni care se află în acel loc. Sunt amintiri care te prind și nu-ți mai dau drumul. Nu mă mai pot întoarce acolo, la acele clipe când totul părea pierdut sau fără rost. La acele momente în care credeam că nu o să pot să scap niciodată și că sunt făcută să sufăr între acei patru pereți ai camerei mele.
Casa aceea a devenit o amintire a lucrurilor pe care le-am pierdut, a greșelilor pe care credeam că le-am făcut. Și deși mă gândesc uneori cum ar fi să mă întorc și să îndrept lucrurile, știu că nu e posibil. Totul ar fi la fel pentru că sunt conștientă de faptul că ei nu s-ar schimba. Că m-ar obliga să asist la aceleași greșeli și să accept că locul care trebuia să mă protejeze de rele nu este de fapt pentru mine. Că o să ajung să-mi doresc să fug cât mai repede indiferent de situație.
Dar aș vrea să mă întorc înapoi la acea casă pentru că este casa mea, este casa în care am crescut. Chiar dacă tot ce se află acolo nu mai e de mult al meu. Chiar dacă poate nu a fost niciodată.