Intro
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.
Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Ria Vaida Muntean - 17 ani
Autobiografia în 50 de cuvinte și o minciună
Mă numesc Ria, am aproape 17 ani și am toată viața înainte, cel puțin așa mi se spune. Încerc să cunosc și să înțeleg pe toată lumea, cu excepția mea. Pot să spun că sunt o persoană cu inteligență emoțională dezvoltată. Iubesc animalele, dacă aș putea, aș fi un arici sau o focă. Ador detaliile mici ale vieții și îmi prețuiesc familia ,,aleasă", adică prietenii mei. Sunt extrovertită și ,,fără griji", dar în același timp, campioana overthinking-ului. Pe lista mea de frici se află microbii de pe monede și crearea unei autobiografii.
Eu prin ochii cuiva
În 2022, mi-am făcut un tatuaj cu numele ei pe braț. Vorbesc de Ria, sau moț, prințesa așchie, pufoasa. Numai Ria nu-i spun. Desenul pe mână s-a simțit ca o apropiere. Nu mai știam nimic despre ea. Obișnuia să fie un copil zâmbăreț, care vedea numai nuanțele țipătoare ale vieții. Am apreciat mult că nu a trebuit să-i cumpăr doar nuggets de pui și cartofi. Mânca broccoli, spanac, fructe multe, iute. Tot ce-i dădeai comestibil, inhala. Îmi plăcea să cred că sunt persoana ei preferată, îmi copia orice mișcare. Era tare timidă, de-abia își ieșea din cochilie. Mă bucur că acum e mai deschisă, chiar dacă nu mai sunt mereu aici să văd evoluția.
Atunci când...
"Ok, deci este 7:30, în jumătate de oră trebuie să fii gata și să te duci să pui masa la bunica, cât eu mă duc la biserică. Poți să faci asta?", zice mama gata să îi cadă tot părul din cap de stres.
"De ce? Ce e azi?", zic eu adormită și foarte confuză.
"Aoleu! Lasă așa! Le fac eu singură pe toate ca întotdeauna, Alexandra luptătoarea..."
"Stai că mă trezesc acum. La 3 te ridici 1, 2, 3... la 4 te ridici pe bune 1, 2, 3, 3 și un sfert, 3 și jumătate, patrrr...u", zice gândul meu.
Am ajuns la bunica, peste gard, atmosfera era ciudată, nimeni nu alerga, nu se spărgeau farfurii, nu auzeam plânsete și masa nu era plină de doze de bere goale și mucuri de țigară. Intru în casă și o văd pe bunica care de abia s-a trezit luându-și cele zeci de mii de pastile de dimineață.
"Bună turturică! Mihaela e în dormitor, pregătește pachetele, dă-i și tu o mână de ajutor că-i tare necăjită."
Mătușa mea stătea și se holba în gol, probabil încercând să simtă din nou acel confort care locuia adânc în pereții camerei înainte, dar nu putea, nimic nu mai era la fel și nu o să se mai simtă niciodată ca pe vremuri.
"Am venit să te ajut", zic eu încetișor să nu o sperii.
"A, așa, da... Bună! Deci mai avem de pus coliva și cârnații în pachete și cam asta e."
Peste câteva ore am început să simt agitația în casă. Au început să sosească invitații, să împărtășească povești și să golească sticlele de alcool păstrate pentru ocazie. Mama a început să se mai relaxeze și să ronțăie câteva bucățele rămase de la membrii familiei. Haosul de la masă era confortabil, familiar.
"Noroc, pentru Alex! S-ar fi bucurat dacă ar fi putut să vadă cum îl onorăm."
Ce aberații, nu cred că i-ar fi făcut plăcere să vadă câți bani și cât stres se pune într-o masă care nu aduce aproape nimic altceva decât tristețe și reamintirea faptului că nu mai e printre noi. Și știu și ei asta, spun eu în gând îngropând această părere.
"Noroc! Sigur este aici cu noi și ne privește.", se aude din capătul mesei.
"Terminați, băi, cu prostiile astea odată! Nu e în copaci, nici în stele, îți zic eu unde e, în pământ! Adânc, îl mănâncă viermii. Vă rog eu frumos, hai să încetăm cu teorii absurde despre moarte și să ne vedem de masă."
"Hai, Bianca toarnă și tu niște whisky pe jos pentru tac-tu!", zice mătușa mea.
Câinele latră, muzică cântă, toată lumea de la masă rămăsese tăcută neștiind ce să spună. Bunica taie atmosfera:
"Hai, hai, bine, să mâncăm ca să mă culc și eu!", zice nepăsătoare și repezită.
După cele spuse, toți am revenit la normal. Au început discuții despre politică, despre bârfele obișnuite din cartier și, cel mai important, povestiri despre Alex, unchiul meu, persoana pentru care ne-am și strâns la masă în primul rând.